Sari la conținut

Comunicare

Modifică legăturile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Statuie reprezentând doi oameni de afaceri care discută
Fotografie cu două femei care folosesc limba semnelor
Fotografie a unei scrisori
Fotografie a unei păsări care cântă
Fotografie cu două albine care interacționează între ele
Ilustrație a plăcii Pioneer
Există numeroase forme de comunicare, printre care comunicarea lingvistică umană prin sunete, limba semnelor și scriere, schimbul de informații între animale, precum și încercările de comunicare cu forme inteligente de viață extraterestră.

Comunicarea este definită în mod obișnuit ca transmiterea de informații. Definiția sa exactă este controversată și există dezacorduri cu privire la includerea transmisiilor neintenționate sau nereușite și la faptul dacă comunicarea nu doar transmite sens, ci îl și creează. Modelele de comunicare sunt reprezentări simplificate ale principalelor sale componente și ale interacțiunilor dintre acestea. Numeroase modele includ ideea că o sursă folosește un sistem de codificare pentru a exprima informația sub forma unui mesaj. Mesajul este transmis printr-un canal către un receptor, care trebuie să îl decodifice pentru a-l înțelege. Principalul domeniu de cercetare care studiază comunicarea este denumit științele comunicării.

O modalitate frecventă de clasificare a comunicării pornește de la întrebarea dacă informația este schimbată între oameni, membri ai altor specii sau entități nevii, precum calculatoarele. În cazul comunicării umane, o distincție esențială este cea dintre comunicarea verbală și nonverbală. Comunicarea verbală presupune schimbul de mesaje într-o formă lingvistică, incluzând mesajele vorbite și scrise, precum și limba semnelor. Comunicarea nonverbală are loc fără utilizarea unui sistem lingvistic, de exemplu prin limbajul corpului, atingere și expresii faciale. O altă distincție este cea dintre comunicarea interpersonală, care are loc între persoane distincte, și comunicarea intrapersonală, adică comunicarea cu sine însuși. Competența comunicativă este capacitatea de a comunica eficient și privește atât aptitudinile de formulare a mesajelor, cât și pe cele de înțelegere a acestora.

Formele de comunicare nonumană includ comunicarea animală și comunicarea plantelor. Cercetătorii din acest domeniu își nuanțează adesea definiția comportamentului comunicativ prin includerea unor criterii potrivit cărora trebuie să existe reacții observabile, iar participanții trebuie să beneficieze de pe urma schimbului. Comunicarea animală este folosită în contexte precum curtarea și împerecherea, relațiile dintre părinți și descendenți, navigația și autoapărarea. Comunicarea prin substanțe chimice este deosebit de importantă pentru plantele relativ imobile. De exemplu, arborii de arțar eliberează în aer așa-numiți compuși organici volatili pentru a avertiza alte plante cu privire la atacul unui erbivor. Cea mai mare parte a comunicării are loc între membrii aceleiași specii. Motivul este că scopul acesteia este de regulă o formă de cooperare, mai puțin frecventă între specii diferite. Comunicarea interspecifică are loc în principal în cazurile de relații simbiotice. De exemplu, numeroase flori folosesc forme simetrice și culori distinctive pentru a semnala insectelor unde se află nectarul. Oamenii participă la comunicarea interspecifică atunci când interacționează cu animale de companie și animale de muncă.

Comunicarea umană are o îndelungată istorie, iar modul în care oamenii fac schimb de informații a evoluat în timp. Aceste schimbări au fost de regulă determinate de dezvoltarea unor noi tehnologii de comunicare. Printre exemple se numără inventarea sistemelor de scriere, dezvoltarea tiparului de masă, utilizarea radioului și a televiziunii, precum și inventarea internetului. Progresele tehnologice au dus, de asemenea, la noi forme de comunicare, precum schimbul de date între calculatoare.

Definiții

[modificare | modificare sursă]

Cuvântul comunicare își are originea în verbul latin communicare, care înseamnă 'a împărtăși' sau 'a face comun'.[1] Comunicarea este înțeleasă, de regulă, ca transmiterea de informații:[2] un mesaj este transmis de la un emițător către un receptor prin intermediul unui anumit mediu, precum sunetul, semnele scrise, mișcările corpului sau electricitatea.[3] Emițătorul și receptorul sunt adesea persoane distincte, însă este posibil și ca o persoană să comunice cu sine însăși. În unele cazuri, emițătorul și receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, precum organizații, clase sociale sau națiuni.[4] Într-un alt sens, termenul comunicare se referă la mesajul care este comunicat sau la domeniul de cercetare care studiază fenomenele comunicaționale.[5]

Caracterizarea exactă a comunicării este controversată. Numeroși cercetători și-au exprimat îndoiala că o singură definiție ar putea surprinde cu exactitate sensul termenului. Aceste dificultăți rezultă din faptul că termenul este aplicat unor fenomene diverse, în contexte diferite, adesea cu sensuri ușor diferite.[6] Problema definirii corecte afectează procesul de cercetare la numeroase niveluri. Printre acestea se numără ce fenomene empirice sunt observate, cum sunt ele clasificate, ce ipoteze și legi sunt formulate, precum și modul în care sunt articulate teoriile sistematice bazate pe acești pași.[7]

Unele definiții sunt largi și includ comportamentul inconștient și nonuman.[8] Potrivit unei definiții largi, numeroase animale comunică în cadrul propriei specii, iar florile comunică semnalând albinelor, prin culori și forme, locul unde se află nectarul.[9] Alte definiții limitează comunicarea la interacțiunile conștiente dintre oameni.[10] Unele abordări se concentrează asupra utilizării simbolurilor și semnelor, în timp ce altele subliniază rolul înțelegerii, al interacțiunii, al puterii sau al transmiterii ideilor. Diverse caracterizări consideră intenția comunicatorului de a transmite un mesaj drept o componentă centrală. Din această perspectivă, transmiterea informațiilor nu este suficientă pentru a constitui comunicare dacă are loc neintenționat.[11] O versiune a acestei perspective este formulată de filosoful Paul Grice, care identifică comunicarea cu acțiunile menite să îl facă pe destinatar conștient de intenția comunicatorului.[12] O întrebare în această privință este dacă numai transmiterile reușite de informații ar trebui considerate comunicare.[13] De exemplu, distorsiunea poate interfera cu mesajul și îl poate modifica față de ceea ce fusese intenționat inițial.[14] O problemă strâns legată este dacă actele deliberate de înșelare constituie comunicare.[15]

Potrivit unei definiții largi formulate de criticul literar I. A. Richards, comunicarea are loc atunci când o minte acționează asupra mediului său pentru a transmite propria experiență unei alte minți.[16] O altă interpretare este oferită de teoreticienii comunicării Claude Shannon și Warren Weaver, care caracterizează comunicarea drept o transmitere de informații realizată prin interacțiunea mai multor componente, precum o sursă, un mesaj, un codificator, un canal, un decodificator și un receptor.[17] Concepția transmisivă este respinsă de perspectivele tranzacțională și constitutivă, potrivit cărora comunicarea nu constă doar în transmiterea informațiilor, ci și în crearea sensului. Perspectivele tranzacțională și constitutivă susțin că procesul comunicării modelează experiența participanților prin conceptualizarea lumii și prin atribuirea de sens mediului înconjurător și propriei persoane.[18] Cercetătorii care studiază comunicarea animalelor și a plantelor acordă mai puțină atenție producerii sensului. În schimb, ei definesc adesea comportamentul comunicativ prin alte trăsături, precum rolul benefic în supraviețuire și reproducere sau existența unui răspuns observabil.[19]

Modele de comunicare

[modificare | modificare sursă]

Modelele de comunicare sunt reprezentări conceptuale ale procesului de comunicare.[20] Scopul lor este de a oferi o prezentare simplificată a principalelor componente ale acestuia. Astfel, cercetătorilor le este mai ușor să formuleze ipoteze, să aplice concepte legate de comunicare unor situații din lumea reală și să testeze predicții.[21] Din cauza caracterului lor simplificat, modelele pot să nu surprindă complexitatea conceptuală necesară unei înțelegeri cuprinzătoare a tuturor aspectelor esențiale ale comunicării. Ele sunt de obicei prezentate vizual sub forma unor diagrame care arată componentele de bază și interacțiunea dintre acestea.[22]

Modelele de comunicare sunt adesea clasificate în funcție de aplicațiile cărora le sunt destinate și de modul în care conceptualizează comunicarea. Unele modele sunt generale, în sensul că sunt concepute pentru toate formele de comunicare. Modelele specializate urmăresc să descrie forme specifice, precum modelele de comunicare de masă.[23]

O modalitate influentă de clasificare a comunicării este distincția dintre modelele de transmitere liniară, de interacțiune și tranzacționale.[24] Modelele de transmitere liniară se concentrează asupra modului în care un emițător transmite informații unui receptor. Ele sunt liniare deoarece fluxul informațional se desfășoară într-o singură direcție.[25] Această perspectivă este respinsă de modelele de interacțiune, care includ o buclă de feedback. Feedbackul este necesar pentru descrierea multor forme de comunicare, precum conversația, în care ascultătorul poate răspunde vorbitorului exprimându-și opinia sau cerând clarificări. Modelele de interacțiune reprezintă procesul ca pe o formă de comunicare bidirecțională, în care comunicatorii alternează rolurile de emițător și receptor al mesajelor.[26] Modelele tranzacționale dezvoltă această imagine permițând reprezentarea simultană a transmiterii și a răspunsului. Această modificare este necesară pentru a descrie modul în care ascultătorul poate oferi feedback într-o conversație față în față în timp ce cealaltă persoană vorbește. Exemplele includ feedbackul nonverbal prin postura corpului și expresia facială. Modelele tranzacționale susțin, de asemenea, că sensul este produs în cursul comunicării și nu există independent de aceasta.[27]

Diagramă care prezintă cele cinci componente ale modelului lui Lasswell: comunicatorul, mesajul, mediul, destinatarul și efectul
Modelul de comunicare al lui Lasswell, bazat pe cinci întrebări corespunzătoare celor cinci componente de bază

Toate modelele timpurii, dezvoltate la mijlocul secolului al XX-lea, sunt modele de transmitere liniară. Modelul lui Lasswell, de exemplu, se bazează pe cinci întrebări fundamentale: „Cine?”, „Spune ce?”, „Prin ce canal?”, „Cui?” și „Cu ce efect?”.[28] Scopul acestor întrebări este identificarea componentelor de bază ale procesului comunicativ: emițătorul, mesajul, canalul, receptorul și efectul.[29] Modelul lui Lasswell a fost conceput inițial doar ca model al comunicării de masă, dar ulterior a fost aplicat și în alte domenii. Unii teoreticieni ai comunicării, precum Richard Braddock, l-au extins prin includerea unor întrebări suplimentare, precum „În ce împrejurări?” și „În ce scop?”.[30]

Diagramă a modelului Shannon–Weaver care prezintă diferitele etape parcurse de un mesaj până la destinație
Modelul de comunicare Shannon–Weaver, care se concentrează asupra modului în care un mesaj este mai întâi transformat într-un semnal, iar apoi din nou într-un mesaj

Modelul Shannon–Weaver este un alt model influent de transmitere liniară.[31] El pornește de la ideea că o sursă creează un mesaj, care este apoi transformat într-un semnal de către un emițător. Zgomotul poate interfera cu semnalul și îl poate distorsiona. Odată ce semnalul ajunge la receptor, acesta este transformat din nou într-un mesaj și pus la dispoziția destinației. În cazul unui apel telefonic pe o linie fixă, persoana care sună este sursa, iar telefonul său este emițătorul. Emițătorul transformă mesajul într-un semnal electric care se propagă prin fir, acesta având rolul de canal. Persoana care răspunde la apel reprezintă destinația, iar telefonul său este receptorul.[32] Modelul Shannon–Weaver include o analiză detaliată a modului în care zgomotul poate distorsiona semnalul și a felului în care comunicarea poate reuși în pofida zgomotului. Acest lucru se poate realiza făcând mesajul parțial redundant, astfel încât decodificarea să rămână posibilă.[33] Alte modele influente de transmitere liniară includ modelul lui Gerbner și modelul lui Berlo.[34]

Diagramă a buclei de feedback din modelul de comunicare al lui Schramm
Modelul de comunicare al lui Schramm, care se concentrează asupra proceselor de codificare și decodificare, precum și asupra feedbackului

Cel mai vechi model de interacțiune a fost elaborat de teoreticianul comunicării Wilbur Schramm.[35] El afirmă că procesul comunicării începe atunci când o sursă are o idee și o exprimă sub forma unui mesaj. Acest proces se numește codificare și se realizează cu ajutorul unui cod, adică al unui sistem de semne capabil să exprime ideea, de exemplu prin semne vizuale sau auditive.[36] Mesajul este trimis unei destinații, care trebuie să îl decodifice și să îl interpreteze pentru a-l înțelege.[37] Ca răspuns, aceasta își formulează propria idee, o codifică într-un mesaj și îl trimite înapoi sub formă de feedback. O altă inovație a modelului lui Schramm este ideea că experiența anterioară este necesară pentru codificarea și decodificarea mesajelor. Pentru ca comunicarea să reușească, câmpurile de experiență ale sursei și destinației trebuie să se suprapună.[38]

Primul model tranzacțional a fost propus în 1970 de teoreticianul comunicării Dean Barnlund.[39] Acesta înțelege comunicarea drept „producerea sensului, mai degrabă decât producerea mesajelor”.[40] Scopul ei este reducerea incertitudinii și ajungerea la o înțelegere comună.[41] Acest lucru are loc ca răspuns la indicii externe și interne. Decodificarea este procesul de atribuire a unui sens acestor indicii, iar codificarea constă în producerea, ca răspuns, a unor noi indicii comportamentale.[42]

Comunicarea umană

[modificare | modificare sursă]

Există numeroase forme de comunicare umană. O distincție centrală privește utilizarea limbajului, ca în opoziția dintre comunicarea verbală și cea nonverbală. O altă distincție privește comunicarea cu alte persoane sau cu sine însuși, ca în opoziția dintre comunicarea interpersonală și cea intrapersonală.[43] Formele comunicării umane sunt clasificate și în funcție de canalul sau mediul folosit pentru transmiterea mesajelor.[44] Domeniul care studiază comunicarea umană este cunoscut sub numele de antroposemiotică.[45]

Verbală

[modificare | modificare sursă]

Comunicarea verbală este schimbul de mesaje într-o formă lingvistică, adică prin intermediul limbii.[46] În uzul curent, comunicarea verbală este uneori limitată la comunicarea orală, excluzând scrierea și limba semnelor. În discursul academic însă, termenul este de obicei folosit într-un sens mai larg, incluzând orice formă de comunicare lingvistică, fie prin vorbire, scriere sau gesturi.[47] Unele dificultăți în delimitarea comunicării verbale de cea nonverbală provin din dificultatea de a defini cu exactitate ce înseamnă limba. Limba este înțeleasă, de regulă, ca un sistem convențional de simboluri și reguli utilizat pentru comunicare. Astfel de sisteme se bazează pe un ansamblu de unități simple de sens care pot fi combinate pentru a exprima idei mai complexe. Regulile de combinare a acestor unități în expresii compuse poartă numele de gramatică. Cuvintele sunt combinate pentru a forma propoziții.[48]

Una dintre trăsăturile distinctive ale limbajului uman, în comparație cu comunicarea animală, este complexitatea și puterea sa expresivă. Limbajul uman poate face referire nu doar la obiecte concrete din prezent și din imediata apropiere, ci și la obiecte îndepărtate în spațiu și timp și la idei abstracte.[49] Oamenii au tendința naturală de a-și însuși limba maternă în copilărie. Ei pot învăța și alte limbi mai târziu, ca limbi secunde. Totuși, acest proces este mai puțin intuitiv și adesea nu conduce la același nivel de competență lingvistică.[50] Disciplina academică ce studiază limbajul se numește lingvistică. Subdomeniile sale includ semantica (studiul sensului), morfologia (studiul formării cuvintelor), sintaxa (studiul structurii propozițiilor), pragmatica (studiul utilizării limbajului) și fonetica (studiul sunetelor de bază).[51]

O distincție centrală între limbi este cea dintre limbile naturale și limbile artificiale sau construite. Limbile naturale, precum engleza, spaniola și japoneza, s-au dezvoltat firesc și, în cea mai mare parte, neplanificat de-a lungul istoriei. Limbile artificiale, precum Esperanto, Quenya, C++ și limbajul logicii de ordinul întâi, sunt concepute în mod intenționat de la zero.[52] Cea mai mare parte a comunicării verbale cotidiene se desfășoară prin limbile naturale. Formele principale ale comunicării verbale sunt vorbirea și scrierea, împreună cu activitățile lor corespondente, ascultarea și citirea.[53] Limbile vorbite folosesc sunete pentru a produce semne și a transmite sens, în timp ce, în scriere, semnele sunt înscrise fizic pe o suprafață.[54] Limbile semnelor, precum limba semnelor americană și limba semnelor nicaraguană, reprezintă o altă formă de comunicare verbală. Ele se bazează pe mijloace vizuale, în principal pe gesturi ale mâinilor și brațelor, pentru a forma propoziții și a transmite sens.[55]

Comunicarea verbală îndeplinește diverse funcții. O funcție esențială este schimbul de informații, adică încercarea vorbitorului de a aduce ceva la cunoștința auditoriului, de regulă un eveniment extern. Limbajul poate fi însă folosit și pentru exprimarea sentimentelor și atitudinilor vorbitorului. Un rol strâns legat de acesta este stabilirea și menținerea relațiilor sociale cu alte persoane. Comunicarea verbală este folosită și pentru coordonarea propriului comportament cu al celorlalți și pentru influențarea acestora. În unele cazuri, limbajul nu este utilizat în vederea unui scop exterior, ci doar pentru divertisment sau plăcere personală.[56] Comunicarea verbală îi ajută, de asemenea, pe indivizi să conceptualizeze lumea din jur și propria persoană. Acest lucru influențează modul în care sunt interpretate percepțiile evenimentelor externe, felul în care sunt clasificate lucrurile și modul în care ideile sunt organizate și puse în relație unele cu altele.[57]

Nonverbală

[modificare | modificare sursă]
Fotografie a unei strângeri de mână
Strângerea mâinii este o formă de comunicare nonverbală.

Comunicarea nonverbală este schimbul de informații prin modalități nelingvistice, precum expresiile faciale, gesturile și posturile.[58] Totuși, nu orice formă de comportament nonverbal constituie comunicare nonverbală. Unii teoreticieni, precum Judee Burgoon, susțin că aceasta depinde de existența unui sistem de codificare comun din punct de vedere social, folosit pentru interpretarea sensului comportamentului nonverbal.[59] Comunicarea nonverbală îndeplinește numeroase funcții. Ea transmite frecvent informații despre emoții, atitudini, personalitate, relații interpersonale și gânduri private.[60]

Comunicarea nonverbală are loc adesea neintenționat și inconștient, ca în cazul transpirației sau al înroșirii, dar există și forme conștiente și intenționate, precum strângerea mâinii sau ridicarea degetului mare.[61] Ea se desfășoară frecvent simultan cu comunicarea verbală și contribuie la optimizarea schimbului prin accentuare și ilustrare sau prin adăugarea de informații suplimentare. Indiciile nonverbale pot clarifica intenția din spatele unui mesaj verbal.[62] Utilizarea în acest mod a mai multor modalități de comunicare face, de regulă, comunicarea mai eficientă dacă mesajele transmise prin fiecare modalitate sunt coerente între ele.[63] În unele cazuri însă, modalități diferite pot transmite mesaje contradictorii. De exemplu, o persoană poate fi de acord verbal cu o afirmație, dar să-și strângă buzele, indicând astfel nonverbal dezacordul.[64]

Există numeroase forme de comunicare nonverbală. Printre acestea se numără kinezica, proxemica, haptica, paralimbajul, cronemica și aspectul fizic.[65] Kinezica studiază rolul comportamentului corporal în transmiterea informațiilor. Este denumită în mod obișnuit limbajul corpului, deși, strict vorbind, nu este un limbaj, ci o formă de comunicare nonverbală. Ea include numeroase forme, precum gesturile, posturile, stilurile de mers și dansul.[66] Expresiile faciale, precum râsul, zâmbetul și încruntarea, aparțin toate kinezii și constituie forme expresive și flexibile de comunicare.[67] Oculezica este o altă subcategorie a kinezii, referitoare la ochi. Ea studiază, de exemplu, modul în care contactul vizual, privirea, frecvența clipitului și dilatarea pupilei participă la comunicare.[68] Unele tipare kinezice sunt înnăscute și involuntare, precum clipitul, în timp ce altele sunt învățate și voluntare, precum executarea unui salut militar.[69]

Proxemica studiază modul în care spațiul personal este utilizat în comunicare. Distanța dintre vorbitori reflectă gradul lor de familiaritate și intimitate, precum și statutul lor social.[70] Haptica examinează modul în care informațiile sunt transmise prin atingere, de exemplu prin strângeri de mână, ținerea de mână, sărut sau lovire. Sensurile asociate hapticii includ grija, preocuparea, furia și violența. De exemplu, strângerea mâinii este adesea considerată un simbol al egalității și echității, în timp ce refuzul de a strânge mâna poate indica agresivitate. Sărutul este o altă formă folosită frecvent pentru a exprima afecțiunea și apropierea erotică.[71]

Paralimbajul, cunoscut și sub denumirea de vocalică, cuprinde elementele nonverbale ale vorbirii care transmit informații. Paralimbajul este folosit adesea pentru a exprima sentimentele și emoțiile pe care vorbitorul le are, dar nu le formulează explicit în partea verbală a mesajului. El nu privește cuvintele utilizate, ci modul în care acestea sunt rostite. Sunt incluse aici elemente precum articularea, controlul buzelor, ritmul, intensitatea, înălțimea vocii, fluența și volumul.[72] De exemplu, rostirea unui lucru cu voce tare și pe un ton înalt transmite, la nivel nonverbal, un sens diferit față de șoptirea acelorași cuvinte. Paralimbajul privește în principal limba vorbită, dar include și aspecte ale limbajului scris, precum utilizarea culorilor și fonturilor și dispunerea spațială în paragrafe și tabele.[73] Sunetele nelingvistice pot, de asemenea, transmite informații; plânsul indică faptul că un sugar se află într-o stare de disconfort, iar gânguritul transmite informații despre sănătatea și starea de bine a acestuia.[74]

Cronemica privește utilizarea timpului, de exemplu mesajele transmise prin punctualitate sau prin întârzierea la o întâlnire.[75] Aspectul fizic al comunicatorului, precum înălțimea, greutatea, părul, culoarea pielii, genul, îmbrăcămintea, tatuajele și piercingurile, transmite de asemenea informații.[76] Aspectul este un factor important pentru prima impresie, dar este mai limitat ca modalitate de comunicare deoarece poate fi modificat într-o măsură mai mică.[77] Unele forme de comunicare nonverbală utilizează obiecte precum tobele, fumul, bastoanele, semafoarele și steagurile.[78]

Comunicarea nonverbală se poate realiza și prin medii vizuale, precum picturile și desenele. Acestea pot reprezenta aspectul unei persoane sau al unui obiect și pot transmite, de asemenea, alte idei și emoții. În unele cazuri, acest tip de comunicare nonverbală este folosit împreună cu comunicarea verbală, de exemplu atunci când diagramele sau hărțile folosesc etichete pentru a include informații lingvistice suplimentare.[79]

În mod tradițional, cea mai mare parte a cercetărilor s-a concentrat asupra comunicării verbale. Această paradigmă a început însă să se schimbe în anii 1950, când interesul pentru cercetarea comunicării nonverbale a crescut și a evidențiat influența acesteia.[80] De exemplu, numeroase aprecieri despre natura și comportamentul altor persoane se bazează pe indicii nonverbale.[81] Comunicarea nonverbală este, într-o anumită măsură, prezentă în aproape orice act comunicativ, iar anumite componente ale sale sunt înțelese universal.[82] Aceste considerații i-au determinat pe unii teoreticieni ai comunicării, precum Ray Birdwhistell, să susțină că majoritatea ideilor și informațiilor sunt transmise astfel.[83] S-a sugerat, de asemenea, că la baza comunicării umane se află comunicarea nonverbală și că numai datorită acesteia cuvintele pot dobândi sens.[84] Cele mai timpurii forme de comunicare umană, precum plânsul și gânguritul, sunt nonverbale.[85] Unele forme elementare de comunicare au loc chiar înainte de naștere, între mamă și embrion, și includ informații despre nutriție și emoții.[86] Comunicarea nonverbală este studiată, pe lângă științele comunicării, în diverse domenii precum lingvistica, semiotica, antropologia și psihologia socială.[87]

Interpersonală

[modificare | modificare sursă]
Fotografie cu două femei care discută
Kathy Matayoshi și Mazie Hirono discutând la Casa Albă, un exemplu de comunicare interpersonală

Comunicarea interpersonală este comunicarea dintre persoane distincte. Forma sa tipică este comunicarea diadică, adică între două persoane, dar poate desemna și comunicarea în cadrul grupurilor.[88] Ea poate fi planificată sau neplanificată și apare în numeroase forme, de exemplu atunci când salutăm pe cineva, în timpul negocierilor salariale sau când efectuăm un apel telefonic.[89] Unii teoreticieni ai comunicării, precum Virginia M. McDermott, înțeleg comunicarea interpersonală ca pe un concept vag, care se manifestă în grade diferite.[90] Din această perspectivă, caracterul interpersonal al unui schimb variază în funcție de mai mulți factori. Contează câte persoane sunt prezente și dacă schimbul are loc față în față, în loc de telefon sau e-mail. Un alt factor privește relația dintre comunicatori:[91] comunicarea de grup și comunicarea de masă sunt forme mai puțin tipice de comunicare interpersonală, iar unii teoreticieni le tratează ca tipuri distincte.[92]

Comunicarea interpersonală poate fi sincronă sau asincronă. În comunicarea asincronă, participanții alternează transmiterea și primirea mesajelor, ca în schimbul de scrisori sau e-mailuri. În comunicarea sincronă, ambele părți transmit mesaje în același timp.[93] Acest lucru se întâmplă, de exemplu, atunci când o persoană vorbește, iar cealaltă transmite simultan mesaje nonverbale care indică dacă este sau nu de acord cu cele spuse.[94] Unii teoreticieni ai comunicării, precum Sarah Trenholm și Arthur Jensen, disting între mesajele de conținut și mesajele relaționale. Mesajele de conținut exprimă sentimentele vorbitorului față de tema discuției. Mesajele relaționale, în schimb, exprimă sentimentele vorbitorului față de relația sa cu ceilalți participanți.[95]

Au fost propuse diverse teorii privind funcția comunicării interpersonale. Unele se concentrează asupra modului în care aceasta îi ajută pe oameni să dea sens lumii și să creeze societatea. Altele susțin că scopul său principal este înțelegerea motivelor pentru care ceilalți acționează într-un anumit fel și adaptarea propriului comportament în consecință.[96] O abordare apropiată se concentrează asupra informației și consideră comunicarea interpersonală o încercare de a reduce incertitudinea cu privire la ceilalți și la evenimentele externe.[97] Alte explicații o interpretează prin prisma nevoilor pe care le satisface. Acestea includ nevoia de apartenență, de includere, de a fi plăcut, de a menține relații și de a influența comportamentul celorlalți.[98] La nivel practic, comunicarea interpersonală este folosită pentru coordonarea propriilor acțiuni cu cele ale altora în vederea realizării unor obiective.[99] Cercetarea comunicării interpersonale include subiecte precum modul în care oamenii construiesc, mențin și încheie relații prin comunicare. Alte întrebări privesc motivele pentru care oamenii aleg un mesaj în locul altuia și efectele acestor mesaje asupra comunicatorilor și a relației dintre ei. Un alt subiect este posibilitatea de a prezice dacă două persoane se vor plăcea reciproc.[100]

Intrapersonală

[modificare | modificare sursă]
Pictură reprezentând o femeie visând cu ochii deschiși
Pictura Rêverie (Visare) din 1901 a lui Paul César Helleu, în care apare Alice Guérin. Visarea cu ochii deschiși este o formă de comunicare intrapersonală.

Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine însuși.[101] În unele cazuri, aceasta se manifestă exterior, de exemplu printr-un monolog, luarea de notițe, evidențierea unui pasaj și scrierea unui jurnal sau a unei liste de cumpărături. Numeroase forme de comunicare intrapersonală au însă loc în interior, sub forma unui schimb cu sine însuși, de exemplu atunci când o persoană se gândește la ceva sau visează cu ochii deschiși.[102] Strâns legată de comunicarea intrapersonală este comunicarea care are loc în interiorul unui organism, sub nivelul persoanei, precum schimbul de informații dintre organe sau celule.[103]

Comunicarea intrapersonală poate fi declanșată de stimuli interni și externi. Ea poate lua forma articulării unei expresii înainte ca aceasta să fie rostită. Alte forme includ elaborarea unor planuri pentru viitor și încercarea de a procesa emoțiile pentru calmarea proprie în situații stresante.[104] Ea poate contribui la reglarea propriei activități mentale și a comportamentului exterior, precum și la interiorizarea normelor culturale și a modurilor de gândire.[105] Formele exterioare de comunicare intrapersonală pot ajuta memoria, de exemplu prin întocmirea unei liste de cumpărături. O altă utilizare este descurcarea unor probleme dificile, ca atunci când o ecuație matematică complexă este rezolvată pas cu pas. În acest mod pot fi interiorizate și cunoștințe noi, de exemplu prin repetarea pentru sine a unui vocabular nou. Datorită acestor funcții, comunicarea intrapersonală poate fi înțeleasă ca „un instrument de gândire excepțional de puternic și omniprezent”.[106]

Pornind de la rolul său în autoreglare, unii teoreticieni au sugerat că comunicarea intrapersonală este mai fundamentală decât cea interpersonală. Copiii mici folosesc uneori vorbirea egocentrică în timpul jocului pentru a-și orienta propriul comportament. Din această perspectivă, comunicarea interpersonală se dezvoltă abia ulterior, atunci când copilul trece de la perspectiva egocentrică inițială la una mai socială.[107] O explicație diferită susține că comunicarea interpersonală este mai fundamentală, deoarece este folosită mai întâi de părinți pentru a regla comportamentul copilului. După ce copilul învață această tehnică, o poate aplica propriei persoane pentru a obține un control mai mare asupra propriului comportament.[108]

Canale

[modificare | modificare sursă]

Pentru ca o comunicare să reușească, mesajul trebuie să ajungă de la emițător la receptor. Canalul este mijlocul prin care se realizează acest lucru. El nu privește sensul mesajului, ci numai mijloacele tehnice prin care sensul este transmis.[109] Canalele sunt adesea înțelese prin raportare la simțurile folosite pentru perceperea mesajului, adică auzul, văzul, mirosul, atingerea și gustul.[110] În sensul cel mai larg însă, canalele cuprind orice formă de transmitere, inclusiv mijloace tehnologice precum cărțile, cablurile, undele radio, telefoanele sau televiziunea.[111] Mesajele transmise în mod natural dispar de regulă rapid, în timp ce unele mesaje transmise prin canale artificiale au o durată de viață mult mai mare, ca în cazul cărților sau sculpturilor.[112]

Caracteristicile fizice ale unui canal influențează codul și indiciile care pot fi folosite pentru exprimarea informației. De exemplu, apelurile telefonice obișnuite sunt limitate la limbajul verbal și paralimbaj și exclud expresiile faciale. Mesajele pot fi adesea transpuse dintr-un cod în altul pentru a deveni disponibile printr-un canal diferit. Un exemplu este transcrierea unui mesaj vorbit sau exprimarea lui prin limba semnelor.[113]

Transmiterea informațiilor poate avea loc simultan prin mai multe canale. De exemplu, comunicarea față în față combină adesea canalul auditiv, pentru transmiterea informațiilor verbale, cu canalul vizual, pentru transmiterea informațiilor nonverbale prin gesturi și expresii faciale. Utilizarea mai multor canale poate spori eficiența comunicării, ajutând receptorul să înțeleagă mai bine subiectul.[114] Alegerea canalului este adesea importantă deoarece capacitatea receptorului de a înțelege poate varia în funcție de canalul ales. De exemplu, un profesor poate decide să prezinte unele informații oral și altele vizual, în funcție de conținut și de stilul de învățare preferat al elevului. Acest lucru subliniază rolul unei abordări adecvate mediului.[115]

Competență comunicativă

[modificare | modificare sursă]

Competența comunicativă este capacitatea de a comunica eficient sau de a alege comportamentul comunicativ adecvat într-o anumită situație.[116] Ea privește ce trebuie spus, când trebuie spus și cum trebuie spus.[117] Include, de asemenea, capacitatea de a primi și înțelege mesaje.[118] Competența este adesea pusă în opoziție cu performanța, deoarece competența poate exista chiar dacă nu este exercitată, în timp ce performanța constă în realizarea acestei competențe.[119] Unii teoreticieni resping însă o opoziție strictă și susțin că performanța este partea observabilă, folosită pentru a deduce competența în raport cu performanțe viitoare.[120]

Două componente centrale ale competenței comunicative sunt eficacitatea și adecvarea.[121] Eficacitatea reprezintă măsura în care vorbitorul obține rezultatele dorite sau în care sunt realizate alternativele preferate.[122] Prin urmare, eficacitatea unui comportament comunicativ nu depinde numai de rezultatul efectiv, ci și de intenția vorbitorului, adică de faptul dacă rezultatul obținut este cel pe care urmărea să îl obțină. Din acest motiv, unii teoreticieni cer suplimentar ca vorbitorul să poată explica de ce a ales un anumit comportament și nu altul.[123] Eficacitatea este strâns legată de eficiență, diferența fiind că eficacitatea privește atingerea obiectivelor, în timp ce eficiența privește utilizarea unui număr redus de resurse, precum timpul, efortul și banii.[124]

Adecvarea înseamnă că un comportament comunicativ respectă standardele și așteptările sociale.[125] Teoreticianul comunicării Brian H. Spitzberg o definește drept „legitimitatea sau acceptabilitatea percepută a comportamentului ori a manifestărilor într-un anumit context”.[126] Aceasta presupune ca vorbitorul să fie conștient de contextul social și cultural pentru a adapta și exprima mesajul într-un mod considerat acceptabil în situația respectivă.[127] De exemplu, atunci când își ia rămas-bun de la profesor, un elev poate folosi expresia „La revedere, domnule”, dar nu expresia „Tre' să fug, frate”, pe care ar putea să o folosească atunci când vorbește cu un coleg.[128] A fi în același timp eficace și adecvat înseamnă atingerea rezultatelor preferate într-un mod care respectă standardele și așteptările sociale.[129] Unele definiții ale competenței comunicative pun accentul principal fie pe eficacitate, fie pe adecvare, în timp ce altele le combină.[130]

Au fost propuse numeroase alte componente ale competenței comunicative, precum empatia, controlul, flexibilitatea, sensibilitatea și cunoștințele.[131] Ea este discutată adesea prin prisma aptitudinilor individuale utilizate în proces, adică a componentelor comportamentale specifice care alcătuiesc competența comunicativă.[132] Aptitudinile de producere a mesajelor includ vorbirea și scrierea. Acestea sunt corelate cu aptitudinile de recepționare, ascultarea și citirea.[133] Există atât aptitudini de comunicare verbală, cât și nonverbală.[134] De exemplu, aptitudinile de comunicare verbală presupun buna stăpânire a unei limbi, inclusiv a fonologiei, ortografiei, sintaxei, lexicului și semanticii sale.[135]

Numeroase aspecte ale vieții umane depind de o comunicare reușită, de la asigurarea necesităților fundamentale de supraviețuire până la construirea și menținerea relațiilor.[136] Competența comunicativă este un factor esențial pentru capacitatea unei persoane de a-și atinge obiectivele în viața socială, precum construirea unei cariere de succes și găsirea unui partener potrivit.[137] Din acest motiv, ea poate avea un impact important asupra stării de bine a individului.[138] Lipsa competenței comunicative poate provoca probleme atât la nivel individual, cât și social, inclusiv probleme profesionale, academice și de sănătate.[139]

Barierele în calea comunicării eficace pot distorsiona mesajul. Ele pot conduce la eșecul comunicării și pot produce efecte nedorite. Acest lucru se poate întâmpla dacă mesajul este formulat necorespunzător, deoarece folosește termeni cu care receptorul nu este familiarizat, nu este relevant pentru nevoile receptorului sau conține prea puține ori prea multe informații. Distragerea atenției, percepția selectivă și neglijarea feedbackului pot fi, de asemenea, cauze.[140] Zgomotul este un alt factor negativ. El desemnează influențele care interferează cu mesajul în drumul său către receptor și îl distorsionează.[141] Pârâiturile din timpul unui apel telefonic sunt o formă de zgomot. Expresiile ambigue pot, de asemenea, împiedica o comunicare eficace și pot face necesară dezambiguizarea interpretărilor posibile pentru a identifica intenția emițătorului.[142] Aceste interpretări depind și de contextul cultural al participanților. Diferențele culturale semnificative reprezintă un obstacol suplimentar și sporesc probabilitatea ca mesajele să fie interpretate greșit.[143]

Alte specii

[modificare | modificare sursă]
Fotografie a unui lup care urlă
Lupii comunică prin urlete.

Pe lângă comunicarea umană, există numeroase alte forme de comunicare în regnul animal și la plante. Acestea sunt studiate în domenii precum biocomunicarea și biosemiotica.[144] În acest domeniu există dificultăți suplimentare în stabilirea faptului dacă între doi indivizi a avut loc comunicarea. Semnalele acustice sunt adesea ușor de observat și analizat de către cercetători, însă este mai dificil de stabilit dacă schimbările tactile sau chimice trebuie înțelese drept semnale comunicative sau drept alte procese biologice.[145]

Din acest motiv, cercetătorii folosesc adesea definiții ușor modificate ale comunicării pentru a-și facilita activitatea. O presupunere frecventă în acest sens provine din biologia evoluționistă și susține că procesul comunicării ar trebui să aducă într-un fel beneficii comunicatorilor din perspectiva selecției naturale.[146] Biologii Rumsaïs Blatrix și Veronika Mayer definesc comunicarea drept „schimbul de informații între indivizi, în cadrul căruia atât emițătorul semnalului, cât și receptorul se pot aștepta să beneficieze de pe urma schimbului”.[147] Potrivit acestei perspective, emițătorul beneficiază prin influențarea comportamentului receptorului, iar receptorul beneficiază răspunzând la semnal. Aceste beneficii trebuie să existe în medie, dar nu neapărat în fiecare caz în parte. În acest fel, semnalizarea înșelătoare poate fi și ea înțeleasă drept o formă de comunicare. O problemă a abordării evoluționiste este dificultatea frecventă de a evalua impactul unui asemenea comportament asupra selecției naturale.[148] O altă condiție pragmatică des întâlnită este cerința de a observa un răspuns al receptorului după semnal pentru a considera că a avut loc comunicarea.[149]

Animale

[modificare | modificare sursă]

Comunicarea animală este procesul de transmitere și primire a informațiilor între animale.[150] Domeniul care studiază comunicarea animală se numește zoosemiotică.[151] Există numeroase asemănări cu comunicarea umană. De exemplu, oamenii și multe animale își exprimă simpatia prin sincronizarea mișcărilor și posturilor.[152] Există însă și diferențe semnificative, precum faptul că oamenii folosesc și comunicarea verbală, bazată pe limbaj, în timp ce comunicarea animală este limitată la comunicarea nonverbală, adică nelingvistică.[153] Unii teoreticieni au încercat să distingă comunicarea umană de cea animală susținând că aceasta din urmă nu are o funcție referențială și, prin urmare, nu se poate referi la fenomene externe. Diverse observații par însă să contrazică această perspectivă, precum semnalele de avertizare diferite în funcție de tipul prădătorului folosite de maimuțele vervet, câinii de prerie ai lui Gunnison și veverițele roșii.[154] O altă abordare trasează distincția pe baza complexității limbajului uman, în special a capacității sale aproape nelimitate de a combina unități elementare de sens în structuri semantice mai complexe. Potrivit unei perspective, recursivitatea deosebește limbajul uman de toate sistemele de comunicare nonumane.[155] O altă diferență este că comunicarea umană este frecvent legată de intenția conștientă de a transmite informații, intenție care adesea nu poate fi identificată în comunicarea animală.[156] În pofida acestor diferențe, unii teoreticieni folosesc termenul „limbaj animal” pentru anumite tipare de comunicare din comportamentul animal care prezintă asemănări cu limbajul uman.[157]

Fotografie a unui licurici luminos
Numeroase specii de licurici, precum Lampyris noctiluca, comunică prin lumină pentru a atrage parteneri.

Comunicarea animală poate lua numeroase forme, inclusiv comunicare vizuală, auditivă, tactilă, olfactivă și gustativă. Comunicarea vizuală are loc prin mișcări, gesturi, expresii faciale și culori. Exemplele includ mișcările din timpul ritualurilor de împerechere, culorile păsărilor și lumina ritmică a licuricilor. Comunicarea auditivă are loc prin vocalizările unor specii precum păsările, primatele și câinii. Semnalele auditive sunt folosite frecvent pentru alertare și avertizare. Sistemele vii inferioare prezintă adesea tipare simple de răspuns la mesajele auditive, reacționând fie prin apropiere, fie prin evitare.[158] La animalele superioare sunt observate tipare de răspuns mai complexe, acestea putând utiliza semnale diferite pentru tipuri diferite de prădători și de reacții. De exemplu, unele primate folosesc un set de semnale pentru prădătorii aerieni și altul pentru cei tereștri.[159] Comunicarea tactilă are loc prin atingere, vibrație, mângâiere, frecare și presiune. Ea este deosebit de importantă în relațiile dintre părinți și pui, curtare, saluturile sociale și apărare. Comunicarea olfactivă și cea gustativă se realizează chimic, prin mirosuri, respectiv gusturi.[160]

Există diferențe mari între specii în ceea ce privește funcțiile comunicării, amploarea acesteia și comportamentele folosite pentru comunicare.[161] Printre funcțiile frecvente se numără curtarea și împerecherea, relațiile dintre părinți și descendenți, relațiile sociale, navigația, autoapărarea și teritorialitatea.[162] O parte a curtării și împerecherii constă în identificarea și atragerea unor potențiali parteneri. Acest lucru se poate realiza prin mijloace diverse. Lăcustele și greierii comunică acustic prin cântece, moliile folosesc mijloace chimice, eliberând feromoni, iar licuricii transmit mesaje vizuale prin semnale luminoase.[163] La unele specii, supraviețuirea puilor depinde de părinți. O funcție centrală a comunicării dintre părinți și descendenți este recunoașterea reciprocă. În unele cazuri, părinții pot și să orienteze comportamentul puilor.[164]

Animalele sociale, precum cimpanzeii, bonobo, lupii și câinii, folosesc diverse forme de comunicare pentru a-și exprima sentimentele și a construi relații.[165] Comunicarea poate facilita navigația, ajutând animalele să se deplaseze prin mediul lor în mod orientat, de exemplu pentru a localiza hrana, a evita dușmanii și a urmări alte animale. La lilieci, aceasta se realizează prin ecolocație, adică prin emiterea unor semnale auditive și prelucrarea informațiilor provenite din ecouri. Albinele sunt un alt caz frecvent discutat, deoarece execută un tip de dans pentru a indica altor albine locul unde se află florile.[166] În ceea ce privește autoapărarea, comunicarea este folosită pentru a-i avertiza pe ceilalți și pentru a evalua dacă poate fi evitată o confruntare costisitoare.[167] O altă funcție a comunicării este marcarea și revendicarea teritoriilor folosite pentru hrană și împerechere. De exemplu, unii masculi de păsări revendică un gard viu sau o parte a unei pajiști folosind cântece pentru a ține la distanță alți masculi și a atrage femele.[168]

Două teorii concurente în studiul comunicării animale sunt ereditatea și mediul. Disputa lor privește măsura în care comunicarea animală este programată genetic ca formă de adaptare sau, dimpotrivă, învățată din experiența anterioară ca formă de condiționare.[169] În măsura în care este învățată, acest lucru are loc de regulă prin imprimare, adică o formă de învățare care se produce numai într-o anumită etapă și devine apoi în mare parte ireversibilă.[170]

Plante, ciuperci și bacterii

[modificare | modificare sursă]

Comunicarea plantelor se referă la procesele prin care plantele transmit și primesc informații.[171] Domeniul care studiază comunicarea plantelor se numește fitosemiotică.[172] Acest domeniu ridică dificultăți suplimentare pentru cercetători deoarece plantele se deosebesc de oameni și de alte animale prin absența unui sistem nervos central și prin prezența unor pereți celulari rigizi.[173] Acești pereți limitează mișcarea și împiedică de regulă plantele să transmită și să primească semnale dependente de mișcări rapide.[174] Există însă și unele asemănări, deoarece plantele se confruntă cu multe dintre aceleași provocări ca animalele. De exemplu, trebuie să găsească resurse, să evite prădătorii și agenții patogeni, să găsească parteneri și să asigure supraviețuirea descendenților.[175] Multe dintre răspunsurile evolutive la aceste provocări sunt analoge celor întâlnite la animale, dar sunt realizate prin mijloace diferite.[176] O diferență esențială este că comunicarea chimică are un rol mult mai important în regnul vegetal, spre deosebire de importanța comunicării vizuale și auditive la animale.[177]

Diagramă a etapelor comunicării plantelor: un indiciu este mai întâi emis și apoi recepționat, ceea ce duce la un răspuns
Etapele comunicării plantelor

La plante, termenul comportament nu este definit de regulă prin raportare la mișcarea fizică, așa cum se întâmplă la animale, ci ca un răspuns biochimic la un stimul. Acest răspuns trebuie să fie scurt în raport cu durata de viață a plantei. Comunicarea este o formă specială de comportament care presupune transmiterea de informații de la un emițător la un receptor. Ea se deosebește de alte tipuri de comportament, precum reacțiile defensive și simpla percepere.[178] Ca și în studiul comunicării animale, cercetătorii comunicării plantelor cer adesea, ca criterii suplimentare, existența unei forme de răspuns din partea receptorului și faptul că comportamentul comunicativ aduce beneficii atât emițătorului, cât și receptorului.[179] Biologul Richard Karban distinge trei etape ale comunicării plantelor: emiterea unui indiciu de către emițător, perceperea indiciului de către receptor și răspunsul receptorului.[180] În cazul comunicării plantelor, gradul în care emiterea unui indiciu este intenționată nu este relevant. Receptorul trebuie însă să poată ignora semnalul. Acest criteriu poate fi folosit pentru a distinge răspunsul la un semnal de un mecanism de apărare împotriva unei schimbări nedorite, precum căldura intensă.[181]

Comunicarea plantelor ia diverse forme. Ea include comunicarea în interiorul plantelor, adică în interiorul celulelor vegetale și între acestea, între plante din aceeași specie sau din specii înrudite și între plante și organisme care nu sunt plante, în special în zona rădăcinilor.[182] O formă importantă de comunicare se realizează prin aer, prin intermediul compușilor organici volatili (COV). De exemplu, arborii de arțar eliberează COV atunci când sunt atacați de un erbivor, avertizând plantele învecinate, care își adaptează apoi apărarea.[183] O altă formă de comunicare între plante se realizează prin ciuperci micorizale. Aceste ciuperci formează rețele subterane, numite colocvial rețea micorizală, care conectează rădăcinile diferitelor plante. Plantele folosesc rețeaua pentru a-și transmite mesaje, în special pentru a avertiza alte plante cu privire la atacul unor dăunători și a le ajuta să-și pregătească apărarea.[184]

Comunicarea poate fi observată și la ciuperci și bacterii. Unele specii de ciuperci comunică prin eliberarea de feromoni în mediul extern. De exemplu, aceștia sunt folosiți pentru stimularea interacțiunii sexuale la mai multe specii de ciuperci acvatice.[185] O formă de comunicare între bacterii se numește detectarea cvorumului. Aceasta se realizează prin eliberarea unor molecule asemănătoare hormonilor, pe care alte bacterii le detectează și la care reacționează. Procesul este folosit pentru monitorizarea prezenței altor bacterii în mediu și pentru coordonarea răspunsurilor la nivelul întregii populații, de exemplu prin detectarea densității bacteriene și reglarea corespunzătoare a expresiei genelor. Alte răspunsuri posibile includ inducerea bioluminescenței și formarea de biofilme.[186]

Interspecifică

[modificare | modificare sursă]

Cea mai mare parte a comunicării are loc între membrii aceleiași specii, sub forma comunicării intraspecifice. Motivul este că scopul comunicării este de regulă o formă de cooperare. Cooperarea are loc în principal în interiorul unei specii, în timp ce specii diferite se află adesea în conflict, concurând pentru resurse.[187] Există însă și forme de comunicare interspecifică.[188] Aceasta apare în special în relațiile simbiotice și mult mai rar în cele parazitare sau dintre prădător și pradă.[189]

Fotografie a unei albine pe o floare
O albină pe un Cosmos bipinnatus. Numeroase flori folosesc culori vii pentru a semnala insectelor că oferă hrană, precum nectarul.

Comunicarea interspecifică joacă un rol esențial pentru plantele care depind de agenți externi pentru reproducere.[190] De exemplu, florile au nevoie de insecte pentru polenizare și oferă în schimb resurse precum nectarul și alte recompense.[191] Ele folosesc comunicarea pentru a-și semnala avantajele și a atrage vizitatori, folosind culori distinctive și forme simetrice pentru a ieși în evidență față de mediul înconjurător.[192] Această formă de „publicitate” este necesară deoarece florile concurează între ele pentru vizitatori.[193] Numeroase plante fructifere depind de comunicarea dintre plante și animale pentru răspândirea semințelor și transportarea lor într-un loc favorabil.[194] Acest lucru se realizează prin oferirea unor fructe nutritive animalelor. Semințele sunt ingerate împreună cu fructul și sunt ulterior eliminate într-un alt loc.[195] Comunicarea le indică animalelor unde se află fructele și dacă acestea sunt coapte. La numeroase fructe, acest lucru se realizează prin culoare: ele au o culoare verde puțin vizibilă până la coacere, după care capătă o culoare nouă, aflată în contrast vizual cu mediul.[196] Un alt exemplu de comunicare interspecifică apare în relația dintre furnici și plante.[197] Aceasta privește, de exemplu, selecția semințelor de către furnici pentru grădinile lor de furnici, eliminarea vegetației exogene și protejarea plantelor de către furnici.[198]

Și unele specii de animale participă la comunicarea interspecifică, printre care maimuțele antropoide, balenele, delfinii, elefanții și câinii.[199] De exemplu, specii diferite de maimuțe folosesc semnale comune pentru a coopera atunci când sunt amenințate de același prădător.[200] Oamenii participă la comunicarea interspecifică atunci când interacționează cu animale de companie și animale de muncă.[201] De exemplu, semnalele acustice au un rol central în comunicarea cu câinii. Câinii pot învăța să reacționeze la diverse comenzi, precum „șezi” și „vino”. Ei pot fi dresați chiar să răspundă la combinații sintactice scurte, precum „adu X” sau „pune X într-o cutie”. De asemenea, reacționează la înălțimea și frecvența vocii umane pentru a detecta emoții, dominanță și nesiguranță. Câinii folosesc o gamă de tipare comportamentale pentru a-și transmite emoțiile oamenilor, de exemplu în ceea ce privește agresivitatea, frica și dispoziția de joacă.[202]

Calculatoare

[modificare | modificare sursă]
Diagramă a comunicării între calculatoare, de la un calculator personal la un server, folosind modemuri și rețeaua publică de telefonie
Exemplu de comunicare între calculatoare: modemurile funcționează ca emițător și receptor, iar rețeaua publică de telefonie este folosită ca sistem de transmisie.[203]

Comunicarea între calculatoare privește schimbul de date între calculatoare și dispozitive similare.[204] Pentru ca acest lucru să fie posibil, dispozitivele trebuie conectate printr-un sistem de transmisie care formează o rețea între ele. Este necesar un emițător pentru transmiterea mesajelor și un receptor pentru primirea lor. Un calculator personal poate folosi un modem drept emițător pentru a trimite informații unui server prin rețeaua publică de telefonie, care funcționează ca sistem de transmisie. Serverul poate folosi un modem drept receptor.[205] Pentru a fi transmise, datele trebuie transformate într-un semnal electric.[206] Canalele de comunicare folosite pentru transmisie sunt fie analogice, fie digitale și sunt caracterizate de proprietăți precum lățimea de bandă și latența.[207]

Există numeroase tipuri de rețele de calculatoare. Cele mai frecvent discutate sunt rețelele locale (LAN) și rețelele extinse (WAN). LAN desemnează o rețea locală, adică o rețea de calculatoare într-o zonă limitată, de regulă pe o distanță mai mică de un kilometru.[208] Este cazul, de exemplu, al conectării a două calculatoare într-o locuință sau într-o clădire de birouri. Rețelele LAN pot fi realizate printr-o conexiune cablată, precum Ethernet, sau printr-o conexiune fără fir, precum Wi-Fi.[209] WAN, în schimb, desemnează rețele de arie largă și se referă la rețele care acoperă regiuni geografice întinse, precum internetul.[210] Aceste rețele sunt mai complexe și pot folosi mai multe noduri intermediare de conexiune pentru transferarea informațiilor între punctele terminale.[211] Alte tipuri de rețele de calculatoare includ PAN (rețele personale), CAN (rețele de campus) și MAN (rețele metropolitane).[212]

Pentru ca o comunicare între calculatoare să reușească, dispozitivele implicate trebuie să respecte un ansamblu comun de convenții care guvernează schimbul dintre ele. Aceste convenții sunt cunoscute sub denumirea de protocol de comunicație. Ele privesc diverse aspecte ale schimbului, precum formatul mesajelor și modul de reacție la erorile de transmisie. Ele stabilesc și modul de sincronizare a celor două sisteme, de exemplu felul în care receptorul identifică începutul și sfârșitul unui semnal.[213] În funcție de fluxul informației, sistemele sunt clasificate drept simplex, semi-duplex și duplex integral. În sistemele simplex, semnalele circulă într-o singură direcție, de la emițător la receptor, ca în radio, televiziunea prin cablu și ecranele care afișează sosirile și plecările în aeroporturi.[214] Sistemele semi-duplex permit schimburi bidirecționale, dar semnalele pot circula la un moment dat într-o singură direcție, ca în cazul stațiilor radio portabile și al stațiilor radio ale poliției. În sistemele duplex integral, semnalele pot circula simultan în ambele direcții, ca în telefonia obișnuită și pe internet.[215] În toate aceste cazuri, pentru o comunicare reușită este adesea important ca legătura să fie securizată, astfel încât datele transmise să ajungă numai la destinația intenționată și să nu fie interceptate de o terță parte neautorizată.[216] Acest lucru poate fi realizat prin criptografie, care modifică forma informațiilor transmise pentru a le face neinteligibile unor potențiali interceptori.[217]

Comunicarea om–calculator este un domeniu strâns înrudit, care privește subiecte precum modul în care oamenii interacționează cu calculatoarele și felul în care sunt schimbate datele sub formă de intrări și ieșiri.[218] Acest lucru se realizează printr-o interfață cu utilizatorul, care include atât componentele hardware folosite pentru interacțiunea cu calculatorul, precum mouse-ul, tastatura și monitorul, cât și programele informatice folosite în acest proces.[219] Din punct de vedere software, majoritatea interfețelor timpurii erau interfețe de linie de comandă, în care utilizatorul trebuie să introducă o comandă pentru a interacționa cu calculatorul.[220] Majoritatea interfețelor moderne sunt interfețe grafice, precum Microsoft Windows și macOS, care sunt de regulă mult mai ușor de folosit de către nespecialiști. Ele folosesc elemente grafice prin care utilizatorul poate interacționa cu calculatorul, adesea recurgând la un concept de proiectare numit skeuomorfism, prin care un concept nou devine familiar și mai ușor de înțeles prin imitarea echivalentului din lumea reală al obiectului de interfață. Exemplele includ pictograma obișnuită de dosar și coșul de reciclare folosit pentru ștergerea fișierelor.[221] Un obiectiv al proiectării interfețelor cu utilizatorul este simplificarea interacțiunii cu calculatoarele. Aceasta le face mai ușor de utilizat și mai accesibile unui public mai larg, sporind în același timp productivitatea.[222]

Științele comunicării

[modificare | modificare sursă]

Științele comunicării, denumite și știința comunicării, reprezintă disciplina academică ce studiază comunicarea. Domeniul este strâns legat de semiotică, una dintre diferențe fiind că științele comunicării se concentrează mai mult asupra întrebărilor tehnice privind modul în care mesajele sunt transmise, recepționate și prelucrate. Semiotica, în schimb, abordează întrebări mai abstracte referitoare la sens și la modul în care semnele îl dobândesc.[223] Științele comunicării acoperă un domeniu larg, care se suprapune cu numeroase alte discipline, precum biologia, antropologia, psihologia, sociologia, lingvistica, studiile media și jurnalismul.[224]

Numeroase contribuții din domeniul științelor comunicării se concentrează asupra elaborării de modele și teorii ale comunicării. Modelele de comunicare urmăresc să ofere o prezentare simplificată a principalelor componente implicate în comunicare. Teoriile comunicării încearcă să ofere cadre conceptuale care să prezinte cu exactitate comunicarea în toată complexitatea ei.[225] Unele teorii se concentrează asupra comunicării ca artă practică a discursului, în timp ce altele explorează rolul semnelor, al experienței, al prelucrării informațiilor și obiectivul construirii unei ordini sociale prin interacțiune coordonată.[226] Științele comunicării studiază și funcțiile și efectele comunicării. Sunt abordate aspecte precum modul în care comunicarea satisface nevoi fiziologice și psihologice, contribuie la construirea relațiilor și facilitează colectarea informațiilor despre mediu, alte persoane și propria persoană.[227] Un alt subiect este modul în care sistemele de comunicare se schimbă în timp și felul în care aceste schimbări se corelează cu alte transformări sociale.[228] Un subiect înrudit se concentrează asupra principiilor psihologice care stau la baza acestor schimbări și asupra efectelor lor asupra modului în care oamenii fac schimb de idei.[229]

Comunicarea era studiată încă din Grecia antică. Teorii timpurii influente au fost formulate de Platon și Aristotel, care au pus accentul pe vorbirea în public și pe înțelegerea retoricii. Potrivit lui Aristotel, de exemplu, scopul comunicării este de a convinge auditoriul.[230] Științele comunicării au devenit un domeniu distinct de cercetare abia în secolul al XX-lea, în special începând cu anii 1940.[231] Dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare, precum telefonul, radioul, ziarele, televiziunea și internetul, a avut un impact major atât asupra comunicării, cât și asupra științelor comunicării.[232]

Astăzi, științele comunicării constituie o disciplină amplă. Unele lucrări încearcă să ofere o caracterizare generală a comunicării în sensul cel mai larg, iar altele analizează cu precizie o anumită formă de comunicare. Științele comunicării includ numeroase subdomenii. Unele se concentrează asupra unor teme largi, precum comunicarea interpersonală, comunicarea intrapersonală, comunicarea verbală și comunicarea nonverbală. Altele studiază comunicarea într-un domeniu specific.[233] Comunicarea organizațională privește comunicarea dintre membrii unor organizații precum companiile, organizațiile nonprofit sau întreprinderile mici. În acest context sunt esențiale coordonarea comportamentului diferiților membri și interacțiunea cu clienții și publicul larg.[234] Termeni strâns înrudiți sunt comunicarea de afaceri, comunicarea corporativă și comunicarea profesională.[235] Elementul principal al comunicării de marketing este publicitatea, dar aceasta cuprinde și alte activități de comunicare menite să promoveze obiectivele organizației în fața publicurilor sale, precum relațiile publice.[236] Comunicarea politică cuprinde teme precum campaniile electorale pentru influențarea alegătorilor și comunicarea legislativă, de exemplu scrisorile adresate unui congres sau documentele comisiilor. Un accent deosebit este pus adesea pe propagandă și pe rolul mass-mediei.[237]

Comunicarea interculturală este relevantă atât pentru comunicarea organizațională, cât și pentru cea politică, deoarece acestea presupun adesea schimburi de mesaje între comunicatori proveniți din medii culturale diferite.[238] Contextul cultural influențează modul în care mesajele sunt formulate și interpretate și poate fi o sursă de neînțelegeri.[239] Ea este relevantă și pentru comunicarea pentru dezvoltare, care privește utilizarea comunicării pentru sprijinirea dezvoltării, de exemplu prin ajutorul acordat de țările din Lumea Întâi țărilor din Lumea a Treia.[240] Comunicarea în domeniul sănătății privește comunicarea în cadrul asistenței medicale și al activităților de promovare a sănătății. Unul dintre subiectele sale este modul în care profesioniștii din sănătate, precum medicii și asistenții medicali, ar trebui să comunice cu pacienții lor.[241]

Istorie

[modificare | modificare sursă]

Istoria comunicării studiază modul în care procesele de comunicare au evoluat și au interacționat cu societatea, cultura și tehnologia.[242] Comunicarea umană are o istorie îndelungată, iar modul în care oamenii comunică s-a schimbat considerabil în timp. Multe dintre aceste schimbări au fost determinate de dezvoltarea unor noi tehnologii de comunicare și au avut efecte diverse asupra modului în care oamenii făceau schimb de idei.[243] Noile tehnologii de comunicare necesită de regulă aptitudini noi, pe care oamenii trebuie să le învețe pentru a le folosi eficient.[244]

În literatura academică, istoria comunicării este de obicei împărțită în epoci, în funcție de forma dominantă de comunicare din fiecare perioadă. Numărul epocilor și periodizarea exactă sunt controversate. În mod obișnuit sunt incluse epocile vorbirii, scrierii și tiparului, precum și cele ale comunicării electronice de masă și internetului.[245] Potrivit teoreticianului comunicării Marshall Poe, mediile dominante ale fiecărei epoci pot fi caracterizate prin mai mulți factori. Aceștia includ cantitatea de informații pe care un mediu o poate stoca, durata pentru care informația persistă, timpul necesar transmiterii ei și costul utilizării mediului. Poe susține că epocile ulterioare aduc de regulă o îmbunătățire a unuia sau mai multora dintre acești factori.[246]

Potrivit unor estimări științifice, limbajul s-a dezvoltat în urmă cu aproximativ 40.000 de ani, în timp ce alte estimări îi atribuie o vechime mult mai mare. Înainte de această evoluție, comunicarea umană semăna cu cea animală și se realiza printr-o combinație de mormăieli, strigăte, gesturi și expresii faciale. Limbajul i-a ajutat pe primii oameni să se organizeze și să planifice mai eficient viitorul.[247] În societățile timpurii, limba vorbită era principala formă de comunicare.[248] Cea mai mare parte a cunoștințelor era transmisă oral, adesea sub formă de povești sau zicale. Această formă nu produce cunoștințe stabile deoarece depinde de memoria umană imperfectă. Din acest motiv, numeroase detalii diferă de la o relatare la alta și sunt prezentate diferit de povestitori diferiți.[249] Pe măsură ce oamenii au început să se stabilească în așezări și să formeze comunități agricole, societățile s-au mărit și a crescut nevoia unor evidențe stabile privind proprietatea funciară și tranzacțiile comerciale. Aceasta a dus la inventarea scrierii, capabilă să rezolve multe dintre problemele create de utilizarea exclusivă a comunicării orale.[250] Scrierea este mult mai eficientă pentru păstrarea cunoștințelor și transmiterea lor între generații deoarece nu depinde de memoria umană.[251] Înaintea inventării scrierii se dezvoltaseră deja anumite forme de protoscriere. Protoscrierea cuprinde semne vizibile durabile folosite pentru stocarea informațiilor, precum decorațiunile de pe obiecte de ceramică, nodurile într-un șnur pentru evidența bunurilor sau sigiliile pentru marcarea proprietății.[252]

Fotografie a unui contract de vânzare înscris pe o tăbliță de lut
Contract de vânzare înscris pe o tăbliță de lut folosind o scriere precuneiformă

Cea mai mare parte a comunicării scrise timpurii s-a realizat prin pictograme. Pictogramele sunt simboluri grafice care transmit sens prin asemănarea vizuală cu obiecte din lumea reală. Utilizarea unor simboluri pictografice elementare pentru reprezentarea unor lucruri precum produsele agricole era răspândită în culturile antice și a început în jurul anului 9000 î.Hr. Primul sistem complex de scriere care includea pictograme a fost dezvoltat în jurul anului 3500 î.Hr. de sumerieni și este numit scriere cuneiformă.[253] Pictogramele sunt folosite și în prezent, de exemplu în semnele „fumatul interzis” și în simbolurile cu siluete masculine și feminine de pe ușile toaletelor.[254] Un dezavantaj important al sistemelor de scriere pictografică este necesitatea unui număr mare de simboluri pentru toate obiectele la care se dorește referirea. Problema a fost rezolvată prin dezvoltarea altor sisteme de scriere. De exemplu, simbolurile sistemelor de scriere alfabetice nu reprezintă obiecte obișnuite, ci corespund sunetelor din limba vorbită.[255] Alte tipuri de sisteme timpurii de scriere sunt cele logografice și ideografice.[256] Un dezavantaj al multor forme timpurii de scriere, precum tăblițele de lut folosite pentru scrierea cuneiformă, era portabilitatea redusă. Din acest motiv, transportarea textelor dintr-un loc în altul pentru schimbul de informații era dificilă. Situația s-a schimbat odată cu inventarea papirusului de către egipteni în jurul anului 2500 î.Hr. și s-a îmbunătățit ulterior prin dezvoltarea pergamentului și a hârtiei.[257]

Până în anii 1400, aproape întreaga comunicare scrisă era realizată de mână, ceea ce limita răspândirea mijloacelor scrise în societate, deoarece copierea manuală a textelor era costisitoare. Introducerea și popularizarea tiparului de masă la mijlocul secolului al XV-lea de către Johannes Gutenberg au produs schimbări rapide. Tiparul de masă a crescut rapid circulația materialelor scrise și a dus la răspândirea unor noi tipuri de documente, precum ziarele și pamfletele. Un efect secundar a fost că disponibilitatea sporită a documentelor scrise a îmbunătățit semnificativ nivelul general de alfabetizare al populației. Această evoluție a constituit fundamentul unor revoluții în diverse domenii, inclusiv știința, politica și religia.[258]

Descoperirile științifice din secolele al XIX-lea și al XX-lea au determinat numeroase alte evoluții în istoria comunicării. Printre acestea se numără inventarea telegrafului și a telefonului, care au făcut transmiterea informațiilor dintr-un loc în altul și mai ușoară și mai rapidă, fără a mai fi necesar transportul documentelor scrise.[259] Aceste forme de comunicare au fost inițial limitate la conexiuni prin cablu, care trebuiau instalate în prealabil. Evoluțiile ulterioare au permis transmiterea fără fir prin semnale radio. Astfel a devenit posibilă atingerea unor audiențe largi, iar radioul a devenit curând una dintre principalele forme de comunicare de masă.[260] Diverse inovații în domeniul fotografiei au permis înregistrarea imaginilor pe film, ceea ce a dus la dezvoltarea cinematografiei și televiziunii.[261] Raza comunicării fără fir s-a extins și mai mult odată cu dezvoltarea sateliților de comunicații, care au făcut posibilă transmiterea semnalelor radio și de televiziune către stații din întreaga lume. Astfel, informațiile puteau fi distribuite aproape instantaneu oriunde pe glob.[262] Dezvoltarea internetului reprezintă o altă etapă importantă în istoria comunicării. Acesta a făcut mai ușor ca oricând schimbul de idei, colaborarea și accesarea informațiilor din orice parte a lumii prin mijloace variate, precum site-uri web, e-mail, rețele sociale și videoconferințe.[263]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑
  2. ↑
  3. ↑
  4. ↑ Rosengren 2000, pp. 1–2, 1.1 On communication.
  5. ↑
  6. ↑
  7. ↑ Dance 1970, pp. 201–203.
  8. ↑ Dance 1970, pp. 207–210.
  9. ↑
  10. ↑
  11. ↑
  12. ↑ Blackburn 1996, Intention and communication.
  13. ↑ Dance 1970, pp. 208–209.
  14. ↑ Munodawafa 2008, pp. 369–370.
  15. ↑ Dance 1970, p. 209.
  16. ↑
  17. ↑
  18. ↑
  19. ↑
  20. ↑ Ruben 2001, pp. 607–608, Models Of Communication.
  21. ↑
  22. ↑
  23. ↑ Fiske 2011a, pp. 24, 30, 2. Other models.
  24. ↑
  25. ↑
  26. ↑
  27. ↑
  28. ↑
  29. ↑
  30. ↑
  31. ↑
  32. ↑
  33. ↑
  34. ↑
  35. ↑
  36. ↑
  37. ↑
  38. ↑
  39. ↑ Hamilton, Kroll & Creel 2023, p. 46.
  40. ↑
  41. ↑
  42. ↑
  43. ↑
  44. ↑
  45. ↑
  46. ↑
  47. ↑
  48. ↑
  49. ↑
  50. ↑
  51. ↑ Harley 2014, pp. 5–6.
  52. ↑ Thomason 2006, pp. 342–345, Artificial And Natural Languages.
  53. ↑
  54. ↑
  55. ↑
  56. ↑
  57. ↑
  58. ↑ Danesi 2013a, p. 492.
  59. ↑ Giri 2009, p. 690.
  60. ↑
  61. ↑
  62. ↑ Håkansson & Westander 2013, p. 107.
  63. ↑
  64. ↑ Danesi 2013a, p. 493.
  65. ↑
  66. ↑
  67. ↑ Giri 2009, p. 693.
  68. ↑ Giri 2009, p. 692.
  69. ↑ Danesi 2013a, p. 493.
  70. ↑ Giri 2009, p. 692.
  71. ↑
  72. ↑
  73. ↑
  74. ↑
  75. ↑ Giri 2009, pp. 692–693.
  76. ↑
  77. ↑ Giri 2009, pp. 693–694.
  78. ↑
  79. ↑
  80. ↑
  81. ↑ Giri 2009, p. 690.
  82. ↑ Burgoon, Manusov & Guerrero 2016, pp. 3–4.
  83. ↑
  84. ↑ Giri 2009, p. 691.
  85. ↑
  86. ↑
  87. ↑ Giri 2009, p. 690.
  88. ↑
  89. ↑
  90. ↑ McDermott 2009, p. 547.
  91. ↑ McDermott 2009, pp. 547–548.
  92. ↑
  93. ↑ Chandler & Munday 2011, p. 221.
  94. ↑ UMN staff 2016a, 1.2 The Communication Process.
  95. ↑ Trenholm & Jensen 2013, pp. 36, 361.
  96. ↑ McDermott 2009, pp. 548–549.
  97. ↑ McDermott 2009, p. 549.
  98. ↑
  99. ↑ McDermott 2009, p. 546.
  100. ↑ McDermott 2009, pp. 546–547.
  101. ↑
  102. ↑
  103. ↑ Vocate 2012, p. 196.
  104. ↑
  105. ↑ Lantolf 2009, pp. 567–568.
  106. ↑ Lantolf 2009, pp. 568–569.
  107. ↑
  108. ↑
  109. ↑
  110. ↑
  111. ↑
  112. ↑ Danesi 2013, p. 168.
  113. ↑ Fiske 2011, p. 20.
  114. ↑
  115. ↑
  116. ↑ Backlund & Morreale 2015, pp. 20–21.
  117. ↑ McArthur, McArthur & McArthur 2005, pp. 232–233.
  118. ↑ Rickheit, Strohner & Vorwerg 2008, p. 25.
  119. ↑
  120. ↑ Rickheit, Strohner & Vorwerg 2008, pp. 17–18.
  121. ↑
  122. ↑
  123. ↑ Backlund & Morreale 2015, p. 23.
  124. ↑ Spitzberg 2015, p. 241.
  125. ↑
  126. ↑ Spitzberg 2015, p. 241.
  127. ↑
  128. ↑
  129. ↑ Rickheit, Strohner & Vorwerg 2008, p. 26.
  130. ↑ Backlund & Morreale 2015, pp. 20–22.
  131. ↑
  132. ↑
  133. ↑
  134. ↑ Rickheit, Strohner & Vorwerg 2008, p. 25.
  135. ↑ McArthur, McArthur & McArthur 2005, pp. 232–233.
  136. ↑ Spitzberg 2015, pp. 238–239.
  137. ↑ Rickheit, Strohner & Vorwerg 2008, p. 15.
  138. ↑
  139. ↑ Rickheit, Strohner & Vorwerg 2008, p. 24.
  140. ↑
  141. ↑
  142. ↑
  143. ↑
  144. ↑
  145. ↑ Håkansson & Westander 2013, p. 45.
  146. ↑
  147. ↑ Blatrix & Mayer 2010, p. 128.
  148. ↑
  149. ↑ Schenk & Seabloom 2010, p. 6.
  150. ↑ Ruben 2002, pp. 25–26.
  151. ↑ Chandler & Munday 2011, p. 15.
  152. ↑ Håkansson & Westander 2013, p. 107.
  153. ↑
  154. ↑
  155. ↑
  156. ↑ Håkansson & Westander 2013, p. 5.
  157. ↑
  158. ↑
  159. ↑
  160. ↑
  161. ↑ Håkansson & Westander 2013, p. 2.
  162. ↑ Ruben 2002, pp. 26–29.
  163. ↑
  164. ↑
  165. ↑ Håkansson & Westander 2013, p. 3.
  166. ↑ Ruben 2002, pp. 27–28.
  167. ↑
  168. ↑ Ruben 2002, pp. 28–29.
  169. ↑
  170. ↑ Håkansson & Westander 2013, pp. 14–15.
  171. ↑ Karban 2015, pp. 4–5.
  172. ↑ Sebeok 1991, p. 111.
  173. ↑
  174. ↑ Schenk & Seabloom 2010, p. 6.
  175. ↑ Karban 2015, pp. 1–2.
  176. ↑ Karban 2015, p. 2.
  177. ↑
  178. ↑ Karban 2015, pp. 2–4.
  179. ↑
  180. ↑ Karban 2015, p. 7.
  181. ↑ Karban 2015, p. 45.
  182. ↑ Baluska et al. 2006, 2. Neurobiological View of Plants and Their Body Plan.
  183. ↑
  184. ↑ Gilbert & Johnson 2017, pp. 84, 94.
  185. ↑
  186. ↑
  187. ↑ Berea 2017, p. 56.
  188. ↑
  189. ↑
  190. ↑ Karban 2015, p. 109.
  191. ↑ Karban 2015, p. 110.
  192. ↑
  193. ↑ Karban 2015, p. 111.
  194. ↑ Karban 2015, p. 122.
  195. ↑ Karban 2015, pp. 122–124.
  196. ↑ Karban 2015, pp. 125–126, 128.
  197. ↑
  198. ↑ Blatrix & Mayer 2010, p. 127.
  199. ↑ Berea 2017, pp. 56–57.
  200. ↑ Berea 2017, p. 61.
  201. ↑
  202. ↑
  203. ↑ Stallings 2014, p. 40.
  204. ↑
  205. ↑
  206. ↑ Stallings 2014, p. 44.
  207. ↑
  208. ↑
  209. ↑
  210. ↑
  211. ↑
  212. ↑
  213. ↑
  214. ↑ Hura & Singhal 2001, p. 142.
  215. ↑ Hura & Singhal 2001, p. 143.
  216. ↑ Stallings 2014, pp. 41–42.
  217. ↑
  218. ↑
  219. ↑
  220. ↑ Rao, Wang & Zhou 1996, p. 57.
  221. ↑
  222. ↑ Twidale 2002, pp. 411–413.
  223. ↑ Danesi 2000, pp. 58–59.
  224. ↑
  225. ↑
  226. ↑ Cobley & Schulz 2013, pp. 31, 41–42.
  227. ↑
  228. ↑ Danesi 2013, p. 184.
  229. ↑ Danesi 2013, pp. 184–185.
  230. ↑ Ruben 2002a, p. 155.
  231. ↑
  232. ↑
  233. ↑
  234. ↑
  235. ↑
  236. ↑
  237. ↑ McClelland 2008, Communication, Political.
  238. ↑ Hillstrom, Northern Lights & Magee, ECDI 2006, pp. 609–610, Intercultural communication.
  239. ↑
  240. ↑
  241. ↑
  242. ↑
  243. ↑
  244. ↑
  245. ↑
  246. ↑
  247. ↑
  248. ↑
  249. ↑ Danesi 2013, p. 168.
  250. ↑
  251. ↑
  252. ↑
  253. ↑
  254. ↑ Danesi 2013, pp. 168–169.
  255. ↑
  256. ↑
  257. ↑
  258. ↑
  259. ↑
  260. ↑
  261. ↑
  262. ↑ Steinberg 1995, p. 7.
  263. ↑

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Comunicare&oldid=17975652