Maria Callas
.svg){kind=small}
Maria Callas (n. , New York City, SUA – d. , Paris, Franța), născută Maria Anna Cecilia Sofia Kalogeropoulos, a fost o cântăreață de operă americană, de origine greacă. Supranumită „Divina” sau „Regina della lirica” (Regina Operei), Callas este considerată una dintre cele mai mari cântărețe de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Biografie
[modificare | modificare sursă]Maria Callas s-a născut în New York la 2 decembrie 1923, într-o familie de greci imigrați în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogeropoulos și Evangelia Dimitriades. În 1929, tatăl și-a schimbat numele în Georges Callas și a deschis o farmacie în cartierul Manhattan din New York. La vârsta de cinci ani, Callas a fost accidentată de un automobil și a rămas în stare de comă timp de 22 de zile, care nu s-a soldat cu urmări. Callas s-a dezvoltat normal și, având înclinații pentru muzică, a început să ia lecții de pian. În 1937, părinții săi s-au despărțit și mama sa s-a întoars în Grecia împreună cu ea. În anul următor, Callas a fost admisă în Conservatorul din Atena și a studiat mai departe pianul cu Maria Trivella. În același timp a luat și lecții de canto, iar în 1939 a interpretat în cadrul unui spectacol pentru studenți rolul Santuzzei din Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni, obținând Primul Premiu al Conservatorului.
Educația muzicală
[modificare | modificare sursă]Maria Callas a fost educatǎ, din punct de vedere muzical, în Atena. Inițial, mama sa a încercat, fără succes, să o înscrie la prestigiosul Conservator din Atena. La audiție, vocea Mariei, încă nestudiată, nu a reușit să impresioneze și, directorul Conservatorului, Filoktitis Oikonomidis, a refuzat să o accepte fǎrǎ pregătirea teoretică (solfegiu). În vara lui 1937, mama sa a vizitat-o pe Maria Trivella la Conservatorul Național Grec, solicitându-i să o accepte pe Mary (așa cum era numită atunci) contra unei taxe modeste.
În 1957, Maria Trivella și-a reamintit prima impresie despre Mary: „O fată foarte grăsuță, purtând ochelari mari pentru miopie. Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea în jur, strălucind ca o flacără și umplând aerul cu reverberații melodioase, ca un carillon. Era, în orice caz, un fenomen uimitor, sau mai degrabă, un mare talent care necesita control, pregătire tehnică și disciplină strictă pentru a ajunge să strălucească la adevărata valoare”. Trivella a fost de acord să o pregătească complet pe Callas, renunțând la taxe, dar îndată după începerea lecțiilor formale și vocale, Trivella a înțeles că Maria nu era o contralto, asa cum a fost prezentată, ci o soprană dramatică. În consecință, au început să lucreze la extinderea razei vocale și la subțierea timbrului. Trivella și-a amintit de Callas ca „o studentă model, fanatică, fără compromisuri, dedicată trup și suflet studiului. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau șase ore pe zi... În șase luni, cânta cele mai dificile arii din repertoriul internațional de operă cu o muzicalitate extraordinară”. Pe 11 aprilie 1938, la debutul său, Callas a încheiat recitalul din sala Parnassos cu un duet din Tosca. Callas a declarat că Trivella „avea o metodă franțuzească, care plasa vocea în nas, mai degrabă nazală... iar problema mea era că nu aveam tonuri joase, care sunt esențiale în belcanto... Iată unde am invățat tonurile joase”. Oricum, fiind intervievată de Pierre Desgraupes în cadrul emisiunii „L'Invitee Du Dimanche”, Callas a atribuit dezvoltarea vocii de piept nu Trivellei, ci următoarei profesoare, binecunoscuta soprană de coloratură Elvira de Hidalgo.
Callas a studiat cu Trivella timp de doi ani înainte ca mama sa să obțină altă audiție la Conservatorul din Atena cu de Hidalgo. Callas a interpretat „Ocean, Monstru Uriaș”. De Hidalgo și-a amintit momentul: „cascade de sunet extravagante, furtunoase, încă necontrolate, dar pline de dramă și emoție”. Ea a fost de acord să o accepte ca studentă imediat, dar mama lui Callas a solicitat o amânare de un an, pentru ca Mary să absolve Conservatorul Național și să înceapă să lucreze. Pe 2 aprilie 1939, Callas a interpretat rolul Santuzza într-o producție studențească a Cavalleriei Rusticane de Mascagni la Teatrul Olympia, iar în toamna aceluiași an s-a înscris la Conservatorul din Atena în clasa Elvirei de Hidalgo.
.jpg)
În 1968, Callas a declarat Lordului Harewood: „De Hidalgo avea o pregătire cu adevărat bună, poate ultima cu adevărat bună, în bel canto. Ca tânără de 13 ani, am fost imediat aruncată în brațele sale, însemnând că am învățat secretele bel canto-ului, care, așa cum știți, nu înseamnă doar a cânta frumos. Este un studiu foarte dificil; este un fel de haină strâmtă pe care trebuie să ți-o pui, chiar dacă îți place sau nu. Trebuie să înveți să citești, să scrii, să formezi fraze, cât de bine poți, să cazi, să te rănești, să revii mereu pe picioarele tale. De Hidalgo avea o metodă, care era adevărata metodă de a învăța bel canto, în care indiferent cât de mare este o voce, trebuie făcută ușoară, trebuie prelucrată într-o maniera flexibilă, niciodată să nu atârne în jos. Este o metodă de a menține vocea ușoară și flexibilă și de a împinge instrumentul într-o zonă unde să nu fie prea zgomotos, ci rezonant. Mai este și studiul scalelor, trilurilor, înfloriturilor specifice bel canto, care sunt un limbaj de sine stătător”.
De Hidalgo a declarat mai târziu despre Callas că era „un fenomen... Obișnuia să asculte toate sopranele, mezzosopranele, și tenorii... Era capabilă de orice”. Însăși Callas a declarat că: „mergeam la Conservator la 10 dimineața și plecam cu ultimul elev... devorând muzică 10 ore pe zi”. Când a fost întrebată de profesoara de ce proceda astfel, răspunsul a fost: „până și cel mai puțin talentat elev te poate învăța pe tine, cel mai talentat elev, ceva de care să nu fii capabil".
Cariera artistică
[modificare | modificare sursă]
Între 1942 și 1945 a interpretat diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele Il Mercante di Venezia de Mario Castelnuovo-Tedesco, Fidelio de Ludwig van Beethoven, Der Bettelstudent de Carl Millöcker și Tosca de Giacomo Puccini. În 1945 s-a întors la New York, unde a obținut o audiție la Metropolitan Opera Theater, soldată însă cu un insucces. A continuat să studieze pentru a-și perfecționa tehnica vocală și, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatral Eddie Bagarozy, a fost angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 a debutat în rolul principal din Turandot de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil.
A revenit în Italia la 27 iunie 1947, însoțită de basul Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia a venit în contact cu Giovanni Zanatello, director artistic al Arenei din Verona, care tocmai era în căutare de interpreți pentru stagiunea 1947. Zanatello a fost fascinat de vocea Mariei Callas și i-a încredințat rolul principal în opera La Gioconda de Ponchielli. În Verona l-a cunoscut pe Giovanni Battista Meneghini, industriaș bogat și amator de muzică, cu care s-a căsătorit la 21 aprilie 1949, deși o despărțea o diferență de vârstă de 37 de ani. Meneghini a preluat și rolul de agent teatral, asigurându-i contactul cu cele mai importante teatre de operă din Italia.
În 1948 a apărut pentru prima dată în rolul titular din opera Norma de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florența, cu un succes deosebit. În decembrie 1951 a inaugurat stagiunea lirică la "Teatro alla Scala" din Milano cu opera I vespri siciliani de Verdi. Au urmat turnee în Italia (Verona, Veneția, Roma) și la Chicago, "Metropolitan Opera" din New York, "Covent Garden" din Londra cu operele Lucia di Lammermoor de Donizetti, Aida, Il Trovatore și La Traviata de Verdi, Norma de Belini și altele. Celebrul șef de orchestră, Arturo Toscanini, a fost cucerit de vocea ei și a vrut să-i încredințeze rolul titular în Macbeth de Verdi, dar opera nu a fost înclusă în programul "Scalei". Viața Mariei Callas s-a împărțit între diverse reprezentații, călătorii și relații sentimantale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.
În anul 1959, a fost invitată de bogatul armator grec Aristotel Onassis la o croazieră pe yacht-ul său "Christina", împreună cu personalități de frunte din protipendada internațională. Callas s-a despărțit de Meneghini și a devenit amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune "destructivă și violentă", cum a fost definită de ea însăși. Onassis, gelos, a ținut-o departe de activitatea artistică. La insistențele lui Zeffirelli, a reapărut pe scenă în 1964 cu Tosca la "Covent Garden" (Londra) și apoi cu Norma la Paris, dar vocea sa s-a resimțit după anii de inactivitate. A cântat din nou în 1965 cu Tosca la New York, după care a urmat declinul. La Roma a fost silită să întrerupă un spectacol cu Norma după actul al II-lea, o reprezentație la Londra cu Tosca a fost ultima sa apariție într-un spectacol de operă. Viața sa privată nu a fost mai bună. Onassis a părăsit-o pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy, văduva președintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 a mai întreprins un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care s-a încheiat în 1974 la Sapporo în Japonia. A fost ultima sa apariție în public. Maria Callas nu mai era decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai avea simțul scenic, nu mai caracteriza personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea și vitalitatea plină de vibrație nu mai era decât o palidă amintire a performanțelor din trecut. S-a retras la Paris, a trăit în singurătate aproape uitată de lume. A murit la 16 septembrie 1977 în vârstă de 53 de ani, în circumstanțe nu tocmai clare (se pare, ca urmare a unui atac de cord). A fost incinerată la cimitirul Père Lachaise (după dorința sa), iar cenușa sa a fost împrăștiată în Marea Egee, lângă țărmul Greciei, în vara anului 1979. [15]
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ Biblioteca Națională a Germaniei. „Gemeinsame Normdatei” (în germană). Wikidata Q36578. Accesat în .
- 1 2 3 4 Bibliothèque nationale de France. „Maria Callas” (în franceză). Autoritatea BnF[*]. Wikidata Q19938912. Accesat în .
- ↑ „Callas, Maria, 1923-1977”. Numărul de control al Bibliotecii Congresului. Wikidata Q620946. Accesat în .
- ↑ „Maria Callas” (în engleză). Find a Grave. Wikidata Q63056. Accesat în .
- ↑ „Národní autority České republiky”. Národní autority České republiky[*]. Wikidata Q13550863. Accesat în .
- 1 2 Paul Bauer (). Deux siècles d'histoire au Père Lachaise (în franceză). Versailles. p. 166. ISBN 2-914611-48-X. LCCN 2007415833. OCLC 84152187. OL 16297244M. Wikidata Q13413419.
- ↑ Biblioteca Națională a Germaniei. „Maria Callas” (în germană). Gemeinsame Normdatei. Wikidata Q36578. Accesat în .
- ↑ „Maria Callas” (în engleză). SNAC. Wikidata Q29861311. Accesat în .
- ↑ „Archivio Storico Ricordi”. Wikidata Q3621644. Accesat în .
- ↑ Peter G. Davis (), „The Eternal Husband's Story”, The New York Times
- ↑ Michael Scott (), Maria Meneghini Callas, Boston: Northeastern University Press[*], p. 204, OL 4951902W, Wikidata Q571
- ↑ „Maria Callas”. CONOR.SI[*]. Wikidata Q16744133.
- ↑ Michael Scott (), „Maria Meneghini Callas”, Boston, Northeastern University Press[*], p. 204, OL 4951902W, Wikidata Q571
- ↑ „Hollywood Star Walk - Maria Callas”, Los Angeles Times
- ↑ Kennedy, Oxford Dictionary of Music, Oxford University Press, 2007
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Gagelmann, Rainer Benedict, "International Maria Callas Bibliography" (includes almost 1,000 publications) www.callas-club.de
- Galatopoulos, Stelios, Maria Callas, Sacred Monster, New York: Simon and Schuster, 1998, ISBN 0-684-85985-8
- Petsalis-Diomidis, Nicholas (). The Unknown Callas: The Greek Years. Amadeus Press. ISBN 1-57467-059-X.
- Scott, Michael (). Maria Meneghini Callas. UPNE. ISBN 1-55553-146-6.
- Philippe-Joseph Salazar, "Le Mausolée Callas," Liberation, 26 septembrie 1977.
- Seletsky, Robert E., "The Performance Practice of Maria Callas: Interpretation and Instinct", The Opera Quarterly, 20/4 (2004), pp. 587–602.
- Seletsky, Robert E., "Callas at EMI: Remastering and Perception"; "A Callas Recording Update"; "A Callas Recording Update...updated", The Opera Quarterly, 16/2 (2000), pp. 240–55; 21/2 (2005), pp. 387–91; 21/3, pp. 545–6 (2005).
- Stancioff, Nadia, Maria: Callas Remembered. An Intimate Portrait of the Private Callas, New York: E. P. Dutton, 1987, ISBN 0-525-24565-0
- Stassinopoulos, Arianna, Maria Callas: The Woman Behind The Legend, New York: Simon and Schuster, 1981, ISBN 0-671-25583-5
Legături externe
[modificare | modificare sursă]
Materiale media legate de Maria Callas la Wikimedia Commons
Citate legate de Maria Callas la Wikicitat- Callas/ Maria Callas pe Curlie
- ro Maria Callas
- it Site oficial Arhivat în , la Wayback Machine.
- en Maria Callas
- Maria Callas si Aristotel Onassis – radiografia unei mari iubiri cu final trist Arhivat în , la Wayback Machine., 12 februarie 2012, Marina Rasnoveanu, Revista Tango
