Sari la conținut

Aegidius

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Aegidius
Date personale
Născutsecolul al V-lea d.Hr. Modificați la Wikidata
Lugdunum, Imperiul Roman, Galia Modificați la Wikidata
Decedat464 d.Hr. Modificați la Wikidata
Augusta Suessionum⁠(d), Franța Modificați la Wikidata
ÎnmormântatAugusta Suessionum[*][[Augusta Suessionum (Roman city, precursor of Soissons, France)|​]] Modificați la Wikidata
CopiiSyagrius Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Activitate
A luptat pentruImperiul Roman de Apus  Modificați la Wikidata
Gradulmagister militum  Modificați la Wikidata
Bătălii / Războaiebataille d'Arelate[*][[bataille d'Arelate (458 battle)|​]]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Aegidius (n. secolul al V-lea d.Hr., Lugdunum, Imperiul Roman, Galia – d. 464 d.Hr., Augusta Suessionum⁠(d), Franța) a fost conducătorul efemerului Regat Soissons din 461 până în 464/465. Înainte de a prelua conducerea, a fost un susținător înfocat al împăratului roman de apus Majorian, care l-a numit magister militum per Gallias (în română comandant al armatei din Galia) în anul 458. După ce generalul Ricimer l-a asasinat pe Majorian și l-a înlocuit cu împăratul Libius Severus, Aegidius s-a răsculat și a început să își guverneze teritoriul galic ca regat independent. Este posibil ca acesta să își fi declarat loialitatea față de împăratul roman de răsărit Leon I.

Aegidius a amenințat în mod repetat că va invada Italia și îl va detrona pe Libius Severus, dar nu a lansat niciodată o astfel de invazie; istoricii au sugerat că nu a dorit să inițieze o invazie din cauza presiunii goților aquitani sau din cauză că acest lucru ar fi lăsat Galia expusă. Aegidius a lansat mai multe campanii împotriva vizigoților și a burgunzilor, recapturând Lyon de la burgunzi în anul 458 și înfrângându-i pe vizigoți în Bătălia de la Orléans. A murit subit după o victorie majoră împotriva goților; istoricii antici afirmă că a fost asasinat, dar nu menționează numele asasinului, în timp ce istoricii moderni consideră că este posibil să fi murit din cauze naturale.

După moartea sa, a fost succedat de fiul său Syagrius, care a fost ultimul conducător al Regatului Soissons.

Istoric

[modificare | modificare sursă]
Regatul Soissons este reprezentat ca teritoriul verde din partea de sus, în Franța, în timp ce teritoriul verde din partea de jos indică Imperiul Roman de Apus.

Aegidius s-a născut în Galia, o provincie a Imperiului Roman de Apus. Se crede că provenea din familia aristocratică Syagrii, ipoteză bazată pe numele fiului său, Syagrius. Deși această dovadă nu este absolută, istoricii moderni consideră probabilă o legătură cu această familie, prin naștere sau prin căsătorie[1]. Aegidius a servit sub comanda lui Aetius[2] în perioada în care acesta din urmă a deținut funcția de magister militum (în română comandant al armatei) al Imperiului Roman de Apus. De asemenea, el a servit alături de viitorul împărat Majorian.

Aegidius a fost fie un membru fondator al facțiunii lui Majorian și Ricimer, fie s-a alăturat rapid acesteia[3], exercitând o influență considerabilă asupra lui Majorian[4]. După ce Majorian a devenit împărat roman de apus, lui Aegidius i s-a acordat titlul de magister militum per Gallias în anul 458, ca recompensă pentru loialitatea sa[3][4].

Francii ripuari au cucerit Köln și Trier de la romani în jurul anului 457, iar Aegidius a fost asediat la Arles de către goții din Aquitania, conduși de regele Teodoric al II-lea, pentru o perioadă, în anii 457/458[5], înainte ca Majorian să îl învingă[6]. În același an, Aegidius a condus trupele în Bătălia de la Arelate împotriva goților aquitani[7], unde izvoarele antice îi atribuie meritul principal pentru înfrângerea lui Teodoric al II-lea.

Ca urmare a bătăliei, Teodoric al II-lea a fost obligat să restituie Imperiului Roman de Apus teritoriul gotic din Hispania și să se supună din nou ca vasal al Romei[8][9]. De asemenea, Aegidius a recapturat Lyon de la burgunzi în anul 458[10].

După ce Ricimer l-a asasinat pe împăratul Majorian în anul 461 și l-a înlocuit cu Libius Severus, Aegidius a refuzat să îl recunoască pe noul împărat[11]. Libius Severus nu era recunoscut nici de împăratul roman de răsărit Leon I, care era considerat împăratul senior. Este posibil ca Aegidius să își fi declarat loialitatea direct față de Leon I pentru a-și legitima independența față de Imperiul Roman de Apus și pentru a menține controlul asupra legiunilor galice[12].

Aegidius a amenințat în mod repetat că va invada Italia; cu toate acestea, nu a făcut-o niciodată. Istoricul modern Penny MacGeorge a sugerat că acest lucru s-a datorat presiunii din partea goților aquitani, în timp ce alții afirmă că el a fost incapabil sau lipsit de dorința de a mărșălui spre Italia, fapt ce ar fi lăsat Galia expusă[13].

În jurul acestei perioade, un război de frontieră a izbucnit între teritoriile lui Aegidius și goții aquitani, iar Priscus afirmă că Aegidius s-a remarcat în aceste lupte[4]. Se știe că, în acest timp, Ricimer a cedat Lyonul burgunzilor, iar Narbonne și cea mai mare parte a provinciei Narbonensis Prima vizigoților, în schimbul unor alianțe[14]. Probabil că Ricimer a numit un înlocuitor pentru Aegidius, în ciuda faptului că acesta din urmă păstra controlul asupra majorității sau tuturor forțelor sale galice. Cele două persoane care ar fi putut primi titlul de magister militum per Gallias (comandant al armatei din Galia) erau generalul roman Agrippinus, pe care Aegidius îl acuzase anterior de trădare, sau regele burgund Gondioc⁠(d), care era cumnatul lui Ricimer[4][15]. Tot în această perioadă, Aegidius a trimis solii la regele vandal Genseric, probabil în încercarea de a forma o alianță pentru a i se opune lui Ricimer[16].

Conform unei povești cunoscute de Grigore din Tours și de Cronica lui Fredegar, regele franc Childeric I, care controla o mare parte din nordul Galiei, a fost exilat la un moment dat după anul 457, iar francii l-au ales atunci pe Aegidius să îi conducă. Izvoarele antice continuă prin a afirma că Aegidius i-a guvernat timp de opt ani, înainte ca Childeric să fie rechemat și repus în drepturi ca rege. Această poveste este considerată fictivă de majoritatea istoricilor moderni[17][4]. O altă versiune oferită de sursele primare este aceea că Childeric a format o alianță cu Aegidius, deși aceasta are puține dovezi istorice și este contrazisă în mod direct de descoperirile arheologice, care sprijină teoria că Regatul de Soissons – numele istoriografic dat teritoriului condus de Aegidius și de fiul său, Syagrius – a stăvilit expansiunea francilor[18]. Ernst Stein sugerează că este posibil ca francii să se fi plasat sub stăpânire romană în absența lui Childeric[4][19]. Michael Kulikowski⁠(d) susține că armatele sale (comitatenses⁠(d)) erau atât de puternic francizate în acel moment, încât el ar putea fi amintit pe bună dreptate ca rege, mai degrabă decât ca general[20].

Aegidius a respins o invazie a goților aquitani în anul 463, înfrângându-i în Bătălia de la Orléans[21]. În această bătălie, forțele lui Aegidius l-au ucis pe generalul vizigot Frederic, care era fratele lui Teodoric. Unele izvoare menționează că armata lui Aegidius a fost consolidată de forțe france[22][23][24]. De asemenea, Aegidius a câștigat o confruntare minoră împotriva goților lângă Chinon, la o dată necunoscută[25]. În ciuda acestor victorii, el nu a pornit în ofensivă împotriva pozițiilor gotice din Aquitania, probabil din cauza lipsei de resurse[26] sau din cauza amenințărilor venite din partea lui comes (conte) Paulus, a lui Gundioc și a generalilor romani de apus Arbogast și Agrippinus[27]. El a trimis o solie diplomatică la vizigoți în mai 464, care s-a întors abia în luna septembrie a aceluiași an[4].

Este consemnat că Aegidius a murit subit, în toamna anului 465[28][4]. Izvoarele din acea perioadă relatează că a fost fie prins într-o ambuscadă, fie otrăvit, dar nu menționează autorul. Majoritatea istoricilor moderni consideră probabil ca el să fi murit din cauze naturale, deși unii, precum Kulikowski, contestă acest lucru. După moartea sa, a fost succedat de fiul său, Syagrius[4][29][20]. Se spune că Syagrius și-a mutat reședința la Soissons, fapt ce va da mai târziu statului separatist condus de Aegidius și Syagrius numele istoriografic de Regatul de Soissons[30]. Francii l-au învins pe Syagrius și au cucerit Soissons în anii 480[31].

Istoriografie

[modificare | modificare sursă]

Aegidius a fost numit prin numeroase titluri în izvoarele primare, multe dintre acestea fiind contradictorii. În Historia Francorum de Grigore din Tours, el este numit de două ori magister militum (comandant al armatei), deși Grigore îl descrie ca fiind ales rex (rege) al francilor. Și mai confuz este faptul că Grigore nu îi acordă niciun titlu atunci când menționează moartea sa. Liber Historiae Francorum⁠(d) se referă la el inițial ca rex, dar ulterior îl numește de două ori principem Romanorum (împăratul roman). În versiunea „A” a lucrării Liber Historiae Francorum, el este numit Romanorum rex (regele romanilor) în momentul morții sale, în timp ce versiunea „B” îl numește Romanorum tirannus (tiran roman), sugerând că a fost un uzurpator[32]. Cronica lui Fredegar îl numește comes (conte). Pe baza celor două referințe din Liber Historiae Francorum care îl numesc împărat și a utilizării ocazionale a titlului de rex pentru a desemna un împărat, unii au susținut că el a fost de fapt împărat, deși acest lucru se bazează pe dovezi șubrede și este considerat foarte puțin probabil de majoritatea istoricilor[33]. Istoricii moderni propun trei posibilități pentru statutul său real: prima posibilitate este că s-a declarat rege și a fost numit ca atare atât în propriul regat, cât și de către barbarii din exterior[34]. A doua este că nu a fost numit niciodată rege în timpul vieții sale, dar tradițiile populare sau epice ulterioare i-au acordat acest titlu. A treia este că supușii săi se refereau la el printr-un titlu roman, dar era numit rex de către barbari, deoarece acest termen era analog cu titlurile propriilor conducători[35].

Informațiile referitoare la locul său de naștere și la fiul său provin de la Grigore din Tours, din Cronica lui Fredegar și din Liber Historiae Francorum[36]. Serviciul său alături de Majorian sub comanda lui Aetius este relatat de Priscus, care menționează, de asemenea, influența sa ulterioară asupra lui Majorian ca împărat. Ridicarea sa la rangul de magister militum per Gallias este transmisă de Grigore și Hydatius. Pierderea orașelor Köln și Trier este furnizată de Liber Historiae Francorum, iar încercuirea sa la Arles este atestată în Viața Sfântului Martin de Paulinus din Périgueux și de Grigore. Acuzația sa de trădare împotriva lui Agrippinus, pe care l-a învinuit că a predat imperiul barbarilor, este cunoscută din Vita Lupicini, lucrare care numește această afirmație ca fiind rău intenționată și falsă. Priscus afirmă, de asemenea, refuzul lui Aegidius de a-l recunoaște pe Libius Severus și amenințările sale de a invada Italia, iar el și Grigore vorbesc despre conflictul dintre Aegidius și vizigoți. Disputa sa continuă cu Agrippinus și Bătălia de la Orléans sunt confirmate de Hydatius, Marius Aventicensis și Grigore. Solia pe care a trimis-o vizigoților este menționată doar de Hydatius[4]. Hydatius și Grigore oferă amândoi relatarea morții sale, iar Grigore istorisește că acesta invocase ajutorul Sfântului Martin de Tours în timp ce se afla în pericol. Paulinus îi laudă curajul, caracterul și pietatea[37].

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 99. ISBN 978-0-199-25244-2.
  2. ↑ Priscus. Istoria Bizanțului. 39.1.
  3. 1 2 MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 100. ISBN 978-0-199-25244-2.
  4. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Jones, Arnold Hugh Martin; Martindale, J. R.; Morris, J. (). The Prosopography of the Later Roman Empire: Volume 2, AD 395–527 (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. p. 12. ISBN 978-0-521-20159-9.
  5. ↑ Jones, Arnold Hugh Martin; Martindale, J. R.; Morris, J. (). The Prosopography of the Later Roman Empire: Volume 2, AD 395–527 (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. p. 12, 1072. ISBN 978-0-521-20159-9.
  6. ↑ Jones, Arnold Hugh Martin; Martindale, J. R.; Morris, J. (). The Prosopography of the Later Roman Empire: Volume 2, AD 395–527 (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. p. 1072. ISBN 978-0-521-20159-9.
  7. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 101. ISBN 978-0-199-25244-2.
  8. ↑ Bunson, Matthew (). Encyclopedia of the Roman Empire (în engleză). New York: Facts on File. p. 6. ISBN 978-0-816-02135-2.
  9. ↑ Anderson, W. B. (). Sidonius: Poems and Letters, Vol. I: Poems, Letters, Book I-II (în engleză). Cambridge: Harvard University Press. p. 110. ISBN 978-0-674-99327-3.
  10. ↑ Mitchell, Stephen (). A History of the Later Roman Empire (în engleză). Oxford: Blackwell Publishing. p. 208. ISBN 978-1-4051-0856-0.
  11. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 14. ISBN 978-0-199-25244-2.
  12. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 114. ISBN 978-0-199-25244-2.
  13. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 114-115. ISBN 978-0-199-25244-2.
  14. ↑ Anderson, W. B. (). Sidonius: Poems and Letters, Vol. I: Poems, Letters, Book I-II (în engleză). Cambridge: Harvard University Press. p. xxv. ISBN 978-0-674-99327-3.
  15. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 111. ISBN 978-0-199-25244-2.
  16. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 66, 111. ISBN 978-0-199-25244-2.
  17. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 111-125. ISBN 978-0-199-25244-2.
  18. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 126, 134. ISBN 978-0-199-25244-2.
  19. ↑ Stein, Ernst (). Histoire du Bas-Empire: Volume 1 (în franceză). Paris: Desclée de Brouwer. p. 378.
  20. 1 2 Kulikowski, Michael (). The Tragedy of Empire: From Constantine to the Destruction of Roman Italy (în engleză). Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press. p. 278. ISBN 978-0-674-24270-8.
  21. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 65, 94, 115. ISBN 978-0-199-25244-2.
  22. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 94, 115. ISBN 978-0-199-25244-2.
  23. ↑ Kulikowski, Michael (). „Marcellinus 'of Dalmatia' and the Dissolution of the Fifth-Century Empire”. Byzantion (în engleză). 72 (1): 180.
  24. ↑ Mitchell, Stephen (). A History of the Later Roman Empire (în engleză). Oxford: Blackwell Publishing. p. 119. ISBN 978-1-4051-0856-0.
  25. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 115. ISBN 978-0-199-25244-2.
  26. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 117. ISBN 978-0-199-25244-2.
  27. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 118. ISBN 978-0-199-25244-2.
  28. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 65, 120. ISBN 978-0-199-25244-2.
  29. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 125. ISBN 978-0-199-25244-2.
  30. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 126. ISBN 978-0-199-25244-2.
  31. ↑ Mitchell, Stephen (). A History of the Later Roman Empire (în engleză). Oxford: Blackwell Publishing. p. 211. ISBN 978-1-4051-0856-0.
  32. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 151. ISBN 978-0-199-25244-2.
  33. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 152. ISBN 978-0-199-25244-2.
  34. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 152-153. ISBN 978-0-199-25244-2.
  35. ↑ MacGeorge, Penny (). Late Roman Warlords (Seniori ai războiului romani târzii) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 153. ISBN 978-0-199-25244-2.
  36. ↑ Jones, Arnold Hugh Martin; Martindale, J. R.; Morris, J. (). The Prosopography of the Later Roman Empire: Volume 2, AD 395–527 (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. p. 11. ISBN 978-0-521-20159-9.
  37. ↑ Jones, Arnold Hugh Martin; Martindale, J. R.; Morris, J. (). The Prosopography of the Later Roman Empire: Volume 2, AD 395–527 (în engleză). Cambridge: Cambridge University Press. p. 13. ISBN 978-0-521-20159-9.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Aegidius&oldid=17954164