Ghințură
| Ghințură | |
|---|---|
.JPG) | |
| Clasificare științifică | |
| Regn: | Plantae |
| (neclasificat): | Angiospermae |
| (neclasificat): | Eudicotidae |
| (neclasificat): | Asteridae |
| Ordin: | Gentianales |
| Familie: | Gentianaceae |
| Gen: | Gentiana |
| Specie: | G. verna |
| Nume binomial | |
| Gentiana verna L. | |
Modifică text  | |
Ghințura sau Ghințura de primăvară (Gentiana verna - L.) este o plantă foarte scundă din genul Gentiana, familia Gentianaceae.
Descriere
[modificare | modificare sursă]
Ghințura este foarte scundă, cu o tulpină de 20–50 mm, cu câteva perechi de frunze mici. Tulpina poartă la vârf o singură floare. Floarea este de un albastru viu (uneori roșu-purpuriu sau foarte rar albă) și are diametrul de 10–20 mm. Ghințura înflorește de la sfârșitul primăverii până la începutul verii (din mai până în august) în funcție de altitudine. Caliciul este lung, de cele mai multe ori umflat, cu cinci muchii proeminente, ascuțite și cinci dințișori. Corola este formată dintr-un tub și cinci petale ovale, întinse, late, în stea. Este o plantă meliferă (care atrage fluturii și albinele pentru polenizare). Furnicile sunt cele care îi răspândesc semințele. Frunzele de la baza tulpinii sunt scurte, ovale și îngrămădite în rozetă, cele de pe tulpina sunt rotunde, mai mici și mai rare.
Răspândire
[modificare | modificare sursă]
Gentiana verna este una dintre cele mai răspândite din genul Gentiana, se găsește pe pajiștile alpine însorite din toată Eurasia, din Irlanda până în Rusia. Este o plantă comună în centrul și în sud-estul Europei, pe munții de mică înălțime, cum ar fi Munții Jura și Balcani. Crește până la altitudinea de 2.600 m. Apare și în regiunile montane, de pe înălțimile Atlas din Maroc până pe munții din Turcia, Irak și Iran. În nordul Europei este foarte rar întâlnită, apare doar pe valea Teesdale din nordul Angliei și în câteva locații din vestul Irlandei. Prosperă pe pajiștile uscate, cu soluri calcaroase și pe solurile bogate în silicați. Datorită rarității sale în câteva țări europene a fost declarată specie pe cale de dispariție.
Compoziție chimică
[modificare | modificare sursă]Rădăcina de Ghințură conține substanțe amare, precum gentiopicrozidul (2-4%) și amarogentiina (0,025-0,080%), oligozaharidele gentianoza și gentiobioza (2,5-8,0%), acizi fenolici: genistic, cafeic, protocatechic; fitosteoli, polizaharidele inulină și pectine, taninuri, lupeol și beta-amarine terpenice, xantone (cca 0,1%), în special genistină, gentiseină și gentinozid. Prezintă și uleiuri esențiale într-o cantitate foarte mică.[1]
Farmacologie
[modificare | modificare sursă]Substanțele active amare din compoziția plantei, cresc secreția salivară și a sistemului digestiv, până la nivelul ficatului și la glandele cu secreție internă. Produsele cu conținut de Ghințură, sunt aprobate de Comisia E, de B.H.C. (British Herbal Compendium) și de ESCOP pentru afecțiunile sistemului digestiv specifice, datorită lipsei de aciditate, lipsei apetitului sau senzației de sațietate și flatulență.[1]
Recomandări
[modificare | modificare sursă]În anorexie, în dispensii, în problemele digestive cauzate de producerea insuficientă de suc gastric, în afecțiunile hepatice datorită efectelor coleretic-colagoge și ca tonic general. Preparatele standardizate pe bază de Ghințură au acțiune antipiretică, antimalarică și antihelmintică.[2]
Vezi și
[modificare | modificare sursă]Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Al. Beldie, C. Pridvornic - Flori din munții noștri, Ed. Științifică, București, 1959, pag. 50-51
- Lucia Popovici, Constanța Moruzi, Ion Toma - Atlas botanic, Editura didactică și pedagogică, București, 1985, pag. 173
Legături externe
[modificare | modificare sursă]
- 1 2 Bojor, Ovidiu (). Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z. București: Editura Fiat Lux. p. 130. ISBN 973-9250-68-8.
- ↑ Bojor, Ovidiu (). Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z. București: Editura Fiat Lux. p. 131. ISBN 973-9250-68-8.
